anonim, secolul XXI
anul cu cinci anotimpuri
Acest volum a fost pregătit pentru Festivalul EuropaNova 2026 și circulă într-o ediție limitată, în format tipărit și .pdf.
Textele sunt variante de lucru și vor suferi modificări înainte de publicarea integrală a proiectului editorial.
Volumul nu
este destinat comercializării.
Se dăruiește oamenilor pe care autorul îi iubește și
festivalierilor care își vor dori să-l ducă acasă.
anonim, secolul XXI
D I N C O L O
anul cu cinci anotimpuri
Festivalul EuropaNova
Bruxelles, 2026
Dragostea sau moartea nu te întreabă.
Casa de Dincolo
Dragi festivalieri, oameni frumoși,
dați-mi voie să vă invit dincolo. Unde este dincolo? Ce este, cine este? Pentru mine, la început, dincolo era la câțiva pași. Copilăria mea din Apuseni se împărțea între două case și două gospodării alăturate. Într-una locuiau bunicii. Era casa de aici, locul sigur, cunoscut până la ultima scândură, în care fiecare lucru își avea rostul și numele. Cealaltă fusese construită într-o lume de dinainte, după planurile arhitectului Anton Szallerbeck, cel care a adus stilul neoromânesc în arhitectura locurilor. O bijuterie. Piatră, etaj de lemn, absidă. Îmbătrânise, scârțâia, iar părinții mei încercau să o renoveze, să facă din ea o casă pentru noi.
Casa aceea mă atrăgea tocmai fiindcă nu semăna cu locul sigur de alături. Iar eu eram suficient de zvăpăiat cât sora mea să primească neapărat rolul de dădacă: trebuia să mă supravegheze, ca nu cumva să mă pierd pe dincolo, printre jocuri și minunății. Casa era plină de lucruri cărora nu le cunoșteam rostul, și de primejdii, și de povești.
— Unde-i copilul?, mă pierdea mama.
— Dincolo.
Pe atunci, dincolo începea după o curte și însemna locul în care nu aveam voie să merg singur. Curios, după o jumătate de secol, cei ai casei folosesc aceeași geografie.
— Unde-i Octavian?
— Dincolo.
Da, acesta a fost primul meu dincolo. Vreo cinci ani mai târziu, unchiul meu preferat a emigrat în Statele Unite. Nu mă mai vizita, cum mă obișnuisem, și nimeni nu-mi spunea mare lucru.
— Unde-i unchiul Nicu?
— Dincolo.
America se rostea pe atunci cu precauție, așa cum se evita odinioară numele diavolului. Eu nu știam ce este America. Știam doar că unchiul Nicu plecase dincolo. Așa că, o vreme, l-am căutat prin Casa de Dincolo. Nu putea să fi plecat așa, fără să-mi spună nici un cuvânt.
Au mai trecut câțiva ani. Se apropia amenințarea plecării mele la liceu, la oraș. Casa de Dincolo era deja reconstruită. Tata umpluse cu cărți întâi patru pereți, apoi alți patru, apoi toți.
— Unde-i copilul?, mă pierdea, iarăși, mama.
— O fi dincolo. Și-a găsit altă dădacă. Îi zice Elena, trebuie să fi răspuns sora mea, ironizându-mă în lipsă.
Descoperisem în bibliotecă niște cărți scrise într-un alfabet pe care nu-l puteam descâlci.
— Ce-i asta, tată?
— Homer.
— Vreau să citesc.
— În greaca veche vrei tu?
Trebuie să se fi amuzat copios.
— Ia, copile, traducerile. Uite Murnu, uite Coșbuc…
— Dar eu vreau să pot citi asta în greacă veche.
— Bineînțeles că vrei, ce nu vrei... Uite, ai acolo o gramatică, un dicționar… Descurcă-te!, și-a râs tata de mine.
Deprinsesem repede alfabetul și începusem să deslușesc câte ceva din lexic și gramatică. Elina mi se părea atunci cea mai frumoasă limbă din lume. Și așa îmi pare și azi. Homer înviase în Casa de Dincolo și avea să plece cu mine prin toată lumea.
Dar au mai trecut câțiva ani și dincolo a devenit ceva mai grav; și foarte dureros. A murit bunicul dinspre tată, pe care îl iubeam fără ca încă să știu cât de mult. Îi iubeam mai ales zâmbetul, care-l făcea, în ochii mei, cel mai frumos om din sat. Din lume. Bunica m-a rugat să o însoțesc la Bratca, să anunțe un unchi de-al bunicului la care vestea morții nu ajunsese.
— Dar unde-i Aurel, Margareta?
— S-a dus dincolo.
Multă vreme l-am căutat și pe el prin Casa de Dincolo. Nu putea să fi plecat așa, fără să-mi spună nici un cuvânt.
Iată, așa a crescut cuvântul acesta, odată cu mine. Iar Casa de Dincolo mă știe pe dinafară. Îmi știe pașii, bucuriile și toate lacrimile. Acolo am rescris și paginile acestea din notițe vechi, fotografii și fragmente de ziar.
— Citește-mi și mie ce scrii, îmi vorbește uneori casa, mai ales la ceasuri târzii, către dimineață.
Și-i citesc. Prin ferestrele ei deschise, îmi închipui că mă aud toți cei pe care i-am întâlnit sau i-am pierdut dincolo.
Cartea aceasta nu este semnată cu numele meu, ci cu o formulă: anonim, secolul XXI. E, de altfel, un titlu al unei cărțulii de versuri pe obrazul căreia stă numele meu. Nu e o ascundere de identitate, nu e nici distanță, nici fugă de ceea ce scriu. Numele meu se află risipit prin dialoguri, în paginile reportajelor ce urmează. Numai că nu vreau să-l așez deasupra oamenilor pe care i-am întâlnit. Ei mi-au dat vocile lor, poveștile lor, felul lor de a râde, de a spera și de a se teme. Am lucrat lângă ei, am călătorit cu ei, am mâncat la aceeași masă și am dormit sub același acoperiș. Am intrat în viețile lor pentru o vreme.
De aceea, anonim este un fel de a face un pas înapoi. Reporterul rămâne în cadru, dar încearcă să nu-i acopere pe oamenii despre care scrie, pe care îi scrie. Închis în peștera ciclopului, Odiseu și-a dat numele Οὖτις (Nimeni); tocmai acest nume l-a ajutat să iasă viu. După ce a scăpat, victoria i-a fost prea dulce ca s-o țină pentru sine; și și-a strigat adevăratul nume de pe corabie. Polifem a știut pe cine să afurisească. Este, oarecum, și primejdia reporterului: să iasă din poveste strigându-și numele atât de tare, încât vocile celorlalți să nu se mai audă.
Mai există un motiv. Tânărul care a trăit aceste întâmplări și omul care le scrie acum poartă același nume, dar nu mai sunt aceeași persoană. Între ei au trecut ani, țări, întâlniri și despărțiri. Cel de atunci nu știa ce avea să urmeze. Cel de acum știe ce a urmat, dar încearcă să nu-i împrumute celui de atunci ceea ce a aflat între timp.
Secolul XXI este timpul acestor oameni, secolul în care poți ajunge repede aproape oriunde și, cu toate acestea, poți rămâne foarte departe de casă. Timpul avioanelor ieftine, al autocarelor de noapte, al muncii în altă limbă, al familiilor despărțite și al cuvintelor purtate dintr-o țară în alta…
Dacă mă veți întreba cine este, până la urmă, acest anonim, răspunsul cel mai cinstit pe care l-aș putea oferi ar fi: suntem trei.
Mai întâi este un om oarecare. Se bucură, zâmbește, se teme, greșește, mănâncă, bea, citește, fumează, se îndrăgostește, fuge, se răzgândește, procrastinează. Alături merge reporterul. Privește, ascultă, întreabă și notează. Îi observă pe ceilalți, dar îl urmărește și pe omul cu care călătorește. Nu-l prea cruță. De unde ai putea crede că nu-l prea are la inimă. În urma lor vine filologul. A crescut printre cărțile din Casa de Dincolo și a aflat devreme că oamenii de astăzi seamănă, în chipuri neașteptate, cu cei de acum trei mii de ani. Îl aude pe Homer, mai aude Cântarea Cântărilor și încă multe alte glasuri vechi, trunchiat, încurcat și, cine știe, greșit. Nu tace nici când ceilalți doi ar avea nevoie de puțină liniște.
Cei trei nu se înțeleg chiar de minune. Omul ar vrea să trăiască o viață în tihnă. Reporterul vrea să-l descoasă și să-l povestească. Filologul îi strigă cu vorbele lui Catul că tihna îl strică: otium, Octaviane, tibi molestum est! Cartea aceasta s-a scris din conversațiile și neînțelegerile celor trei.
Veți găsi aici cinci reportaje, alese pentru acest festival dintre zeci de reportaje din multe locuri ale lumii. Întâmplările nu s-au petrecut în același an, dar le-am așezat împreună ca pe cinci anotimpuri ale unui singur an. Fiecare cu altă lumină, cu altă temperatură, cu alt orizont. Oamenii pleacă, ajung, rămân, se întorc. Câteodată își aleg drumul, altădată drumul îi alege pe ei.
Am păstrat cât am putut vocile în care i-am cunoscut. Oamenii din aceste pagini nu vorbesc într-o română uniformă. Graiul lor poartă satul din care au plecat și țările prin care au trecut.
Româna se întâlnește cu engleza și cu alte limbi. Cuvintele străine primesc terminații românești, iar cele românești își schimbă uneori înțelesul.
Dialogurile purtate cu străinii nu apar pretutindeni în limba în care au avut loc. Uneori am transpus conversația în română, fiindcă între doi oameni care se apropie limba străină încetează să se mai audă. Deseori am păstrat-o și am subtitrat-o, fiindcă accentul, ezitările și propozițiile frânte făceau parte din întâlnire.
Am tradus acolo unde limba putea deveni nevăzută și am păstrat originalul acolo unde ea însăși devenea personaj. Alte cuvinte au rămas așa cum le-am auzit, fiindcă sensul lor nu stă numai în dicționar. Stă și în vocea celui care le rostește. Nu am vrut să îndrept această limbă. Aș fi îndreptat odată cu ea chiar viața pe care încercam să o păstrez.
Veți observa că timpurile verbale se schimbă uneori în interiorul aceleiași întâmplări. Schimbarea este intenționată. Trecutul îi aparține celui care își amintește și poate privi lucrurile de la distanță. Prezentul apare când reporterul se apropie atât de mult de povestea repovestită, încât întâmplarea începe din nou în fața lui: vede, aude, se teme, se bucură - acum.
Timpurile verbale sunt alese nu numai pentru a spune când s-a petrecut ceva, ci și pentru a arăta de unde privește reporterul. Când timpul se schimbă, se schimbă și distanța dintre el și viața pe care o consemnează.
Fragmentele din Homer nu sunt explicații, nici concluzii, și cu atât mai puțin paradă de erudiție. Sunt vocea filologului (ratat) care mă însoțește de voie, de nevoie: nici eu nu vreau să-l abandonez, nici el nu vrea să plece de lângă mine. Uneori luminează ceea ce se întâmplă. Alteori încurcă lucrurile. Iar câteodată ar fi mai bine să tacă. Dacă nu vreți să-l auziți, luați-l drept un bâzâit de țânțar. Faceți-i ce i-ați face oricărui țânțar: lăsați-l să bâzâie sau…
Paginile care urmează se pretind a fi reportaje. Reporter vine, pe un drum lung, din latinescul reportare: a purta înapoi, a aduce înapoi. Aceasta este și treaba reporterului. Trece dincolo și încearcă să se întoarcă de acolo cu o voce, un chip, o întâmplare.
Prin aceste pagini trece mereu câte o fotografie: una care nu a fost făcută, una în care omul nu se mai recunoaște, una așteptată ca leac împotriva dorului, alta păstrată ca dovadă că ai supraviețuit. O bucățică de dincolo adusă dincoace. Dar reporterul nu izbutește întotdeauna. Se întoarce nu arar cum s-a întors Orfeu din Infern: singur, purtând cu el povestea omului pe care nu l-a putut aduce înapoi.
Dragi festivalieri, oameni frumoși,
la EuropaNova, în Clos du Parnasse, sunt omul care ține cartea în mână și vă zâmbește cu cel mai cald zâmbet dintr-o colecție largă de zâmbete. Reporterul va scruta sala și va povesti despre asta, probabil, în alte reportaje. Filologul va avea în minte - nu sunt dubii - un vers din Iliada sau din Odiseea, dar tare mi-aș dori să-și țină gura închisă. Iar anonimul vă invită cu tot dragul din lume în Casa de Dincolo a lui
Octavian Blaga
Afrodita descojește o portocală
în primul anotimp
al unui an de la început de secol XXI
Paphos, Tsada și Kouklia, în
Cipru
|
Iubitul
meu a răspuns și mi-a zis: |
Cântarea Cântărilor 2:10 |
Χαμένος
|
Ἄνδρα μοι ἔννεπε, Μοῦσα, πολύτροπον, ὃς μάλα πολλὰ πλάγχθη |
Odiseea, |
|
Povestește-mi, Muză, despre omul cel cu multe
chipuri, |
|
O dubă murdară și albastră, fără numere de înmatriculare, se năpusti în parcare cu o viteză pe care starea ei jalnică n-o îndreptățea nicidecum. Fusese, poate, cândva, un Fiat, dar timpul îi ștersese orice urmă de blazon. Acum arăta ca o himeră mecanică, cusută din bucăți furate de la alte trupuri de tablă, colectate de prin șanțuri uitate: un monstru ținut laolaltă doar de șuruburi, de sârme și de credința neclintită a stăpânului că, atâta vreme cât inima ei de fier mai bate, restul e decor. Din alcătuirea aceea de tablă sări un bărbat căruia nu reușeam să-i ghicesc vârsta. Se îndreptă direct spre mine, zâmbind cu familiaritatea cuiva care știa deja cine sunt.
— Καλώς όρισες!
Bine ai venit!
— Καλησπέρα, răspunsei eu cu precauția omului care nu voia să-și consume dintr-odată resursele de greacă.
Bună seara!
Bărbatul continuă într-o rafală veselă.
— Χαμένος; Verirrt? Заблудший? Kayıp mı? Lost?
Rătăcit?
— Oarecum. Caut hotelul Kyprís.
Păru că se gândește o clipă și flutură mâna spre undeva.
— Da, da. Pe acolo. Aproape.
Apoi deschise geanta pe care o purta și trecu la lucruri evident mai importante.
— Am găsit ciuperci. Foarte bune. Din munți.
Mi le arătă cu mândria unui explorator care tocmai se întorsese dintr-o pată albă de pe hartă.
— Sunt convins că sunt grozave.
Așteptam încă o indicație care să transforme acel pe acolo într-un drum clar.
— Numele meu e Spiros.
Hotărâse că trebuia să știu.
— Octavian.
I-am strâns mâna și el mi-a reținut-o mai mult decât se obișnuiește, cercetându-mă cu atenție.
— Tocmai ai ajuns, nu? Ai planuri aici sau numai vacanță?
Nici nu apucai să răspund.
— Toți vin pentru puțin și uită să mai plece.
Râse. Am râs și eu, deși nu știam dacă era glumă, reclamă turistică, statistică. Mă măsură din nou, de sus până jos, cu o curiozitate atât de aplicată încât începui să mă simt inventariat.
— Ești scriitor!
Euricleea îmi descoperise cicatricea.
— Ce scrii? Epopei? Romane? Dragoste? Crime?
Mă mai privi o dată și se lumină:
— Am înțeles. Ai rămas fără subiecte și ai venit aici să cauți unul.
Undeva în mine, Homer își aminti de Odiseu:
|
πολλῶν δ᾽ἀνθρώπων ἴδεν ἄστεα καὶ νόον ἔγνω, πολλὰ δ᾽ὅ γ᾽ἐν πόντῳ πάθεν ἄλγεα ὃν κατὰ θυμόν |
Odiseea, |
|
Multor oameni le văzu cetățile și le cunoscu firea, și multe suferințe îndură pe mare, în sufletul său. |
Elina nu mă ajuta prea mult într-o parcare din Paphos, dar Spiros era încântat că mă descâlcise.
— Trebuie să știi însă că Afrodita a murit. Fetele de aici doar descojesc portocale. Deci… fără povești de dragoste, nu se mai iubește lumea pe aici! Nici crime măcar… Oamenii sunt prea plictisiți ca să facă ceva ieșit din comun.
Πὰν ὁ μέγας τέθνηκε.
Marele Pan a murit.
Plutarh îi furase lui Spiros poanta cu aproape două milenii înainte.
— Asta dacă nu...
Poate îi venise o idee, poate nu. Eu încă așteptam să-mi spună drumul spre hotel. Scurta tăcere mă încurca, așa că am revenit cu lămuriri:
— De fapt, sunt aici ca jurnalist. Am venit să scriu...
Informația nu produse nici o schimbare vizibilă. Spiros își formase deja o părere despre mine și nu părea dispus s-o sacrifice pentru un fapt. Așa că mă întrerupse fără jenă:
— Ascultă. Așteaptă aici câteva minute. Vând ciupercile și mă întorc după tine.
Și dădu să plece. M-am uitat după el cu senzația că tocmai pierdusem controlul asupra unei conversații foarte simple. Dar nu plecă:
— Să nu pleci. Trebuie să mai vorbim.
Își acoperi gura cu palma și-mi șopti conspirativ:
— Poate sunt omul pe care-l cauți.
Trebuie să fi avut o figură suficient de nedumerită, fiindcă adăugă:
— Știi... ca Zorba!
— Sigur, m-am luminat eu.
Kazantzakis ar fi putut avea unele obiecții, dar eu, sincer, puteam aștepta. În fond, meseria de jurnalist constă și în asemenea deturnări: să aduni oameni, gesturi, propoziții, mirosuri, întâmplări aparent inutile și să vezi mai târziu dacă se topesc într-o poveste. Recunosc, mai exista un motiv să aștept: voiam să aflu ce mă dăduse de gol. Nu întâlnisem până atunci pe nimeni care să-mi ghicească profesia după aspect. Am început să mă autoexaminez. M-am privit în geamul Fiatului: înalt; slab; ochelari; părul răzvrătit, cu intenții evidente de a mă părăsi curând; cămașă cu flori; un pix în buzunar și altul după ureche; curiozitate prost disimulată; largă neatenție față de lucrurile practice; obiceiul de a transforma oamenii în personaje înainte de a-i cunoaște și întâmplările în povești înainte de a le înțelege; tendința, deloc sănătoasă, de a căuta sensuri acolo unde poate nu era nici unul.
Γνῶθι σαυτόν.
Cunoaște-te pe tine însuți.
Delphi îmi cerea, probabil, prea mult pentru o parcare din Paphos. Sau poate că Spiros trăsese concluzia dintr-un singur fapt: mă rătăcisem. Un om care nu știa unde se află, dar începuse deja să scrie în minte despre locul în care se pierduse.
Spiros se întoarse înainte să rezolv enigma. De data aceasta, avea o dilemă:
— Uite!
Îmi întinse o bancnotă de cincizeci.
— Crezi că e bună?
Am întors-o pe toate părțile.
— Nu sunt obișnuit cu bani din ăștia, explică Spiros.
Am ridicat bancnota spre lumina roz-gălbuie a unei firme din apropiere și am examinat-o cu aerul unui expert. Văzusem oameni la bancă făcând același lucru. Nu putea fi foarte complicat.
— E falsă, am hotărât.
Spiros se albi pentru o clipă. Apoi izbucni în râs. Poanta funcționase. Pentru Spiros, părea suficient cât să-mi poruncească:
— Urcă în mașină și urmează-mă.
În sfârșit, mă ducea la hotel. Duba albastră porni înainte să apuc să-mi pun centura. Motorul protestă cu toate piesele pe care le mai avea, dar Spiros nu părea să-i acorde drept de veto. Pentru el, mecanica era, până la urmă, o chestiune de voință.
Alfa Romeo închiriată de la aeroportul din Larnaka abia apucă s-o urmeze. Spiros trecu pe roșu la primul semafor. Eu trecui după el. Un Bullet Bird roșu, decapotabil, frână violent lângă mine. Cauciucuri, claxon, apoi, în oglinda laterală, câteva gesturi care nu necesitau traducere. Nu am răspuns. Aveam alte probleme. Duba lui Spiros alerga înainte ca și cum ar fi știut exact unde merge.
Alfa roșie o urma cu disperarea unei insecte legate de ea cu un fir invizibil. Am strâns volanul cu amândouă mâinile. Calmează-te. Tu nu conduci așa. Ieșiserăm dintre luminile orașului. Probabil știe o scurtătură. După cinci minute, scurtătura începu să mi se pară suspect de lungă. Am aprins și stins faza lungă de câteva ori, rapid. Din geamul dubei ieși o mână și îmi făcu semn să continui. Apoi apăru capul lui Spiros. Strigă ceva, dar vântul îi sfâșie cuvintele înainte să ajungă la mine.
Drumul se ținea de mare. Apa îl însoțea de o parte, tufele de leandri de cealaltă. Mirosul florilor intra prin geamul deschis și părea mai dens decât aerul. Hotelul nu avea cum să fie atât de departe. Mi-era clar deja că ieșiserăm din Paphos.
Scenariile rele începură să mi se pară mai convingătoare decât cele bune. Poate vrea să mă jefuiască. Nu făcuse o alegere prea inspirată. Aveam puțini bani la mine și un card Visa. Poate mă crede un scriitor celebru și vrea să mă răpească. Gândul mă liniști pentru o secundă și chiar zâmbii de autoironia mea. Dar ar fi fost o dezamăgire teribilă pentru Spiros. Nu eram Kyriakos Charalambides, să zicem, și nu cunoșteam pe nimeni suficient de atașat de literatura mea încât să plătească o răscumpărare serioasă.
Apoi mintea mea făcu ceea ce mințile fac foarte bine când nu mai au informații: începu să fabrice. Dacă e un psihopat? Și, imediat după aceea: Dacă mă omoară? Dintr-odată, fiecare simț disponibil îmi spunea să nu merg mai departe.
Am văzut o mică alveolă lângă drum și am tras pe stânga. Am oprit motorul. Am tras adânc aer în piept.
Gata. Mă întorc. Numai că duba albastră apăru în marșarier și se opri de-a curmezișul în fața mea. Pentru câteva secunde, imaginația mea primi toate dovezile de care avea nevoie. În spatele meu, o stâncă. Puțin spațiu de manevră. Din geamul dubei ieși capul lui Spiros.
— De ce te-ai oprit, prietene? Doi kilometri și am ajuns!
Am strâns destul curaj pentru un singur cuvânt:
— Unde?
Stânca din spatele meu mi-l întoarse. Unde? Spiros mă privi de parcă întrebarea era mult mai ciudată decât situația.
— Acasă, prietene. Acasă.
Voiam să-i amintesc motivul pentru care porniserăm — dacă porniserăm vreodată din același motiv. Dar cuvântul lui rămase între noi. Acasă. Ce mai însemna, de fapt, acasă? Londra, unde lucram? Hartford, unde îmi lăsasem hainele? Satul din Carpați în care mă născusem? Sau toate locurile prin care trecusem și în care lăsasem câte ceva din mine?
|
αὐτὰρ Ὀδυσσεύς, ἱέμενος καὶ καπνὸν ἀποθρῴσκοντα νοῆσαι ἧς γαίης, θανέειν ἱμείρεται |
Odiseea, |
|
Dar Odiseu, |
Există oameni pentru care acasă este un punct clar pe hartă. Pentru alții, după destule plecări, devine o problemă de deixis. Spiros nu părea să aibă această problemă. Pentru el, acasă era înainte. Iar eu, fără să-mi dau seama, tocmai fusesem invitat acolo. Mi s-a făcut rușine de toate scenariile pe care le fabricasem.
Spiros îmi oferise, pur și simplu, ospitalitate. Hotelul putea să mai aștepte. Câteva minute mai târziu, Spiros mă trase de braț afară din mașină și strigă spre casă:
— Femeie, avem oaspeți! Έλα, έλα! Γρήγορα!
Hai, hai! Repede!
Corpul meu urmă brațul drept, ca și cum ar fi avut de ales. Stăpâna casei mă luă în brațe și mă sărută pe amândoi obrajii, cu bucuria cu care Eumeu îl primise pe Telemah, ca pe un fiu întors după ani de zile dintr-o țară îndepărtată.
|
πρὸς γὰρ Διός εἰσιν ἅπαντες ξεῖνοί τε πτωχοί τε... |
Odiseea, |
|
Căci de la Zeus vin toți străinii și cei sărmani. |
Vorbea repede în greacă. Înțelegeam câte un cuvânt, apoi îl pierdeam pe următorul. Femeia se întoarse spre casă și strigă:
— Ελένη! Έλα! Γρήγορα!
Elena! Hai! Repede!
Țânțarul
|
ἀνδρὸς δὲ ψυχὴ πάλιν ἐλθεῖν οὔτε λεϊστὴ οὔθ’ ἑλετή, ἐπεὶ ἄρ κεν ἀμείψεται ἕρκος ὀδόντων |
Iliada, |
|
Dar sufletul omului nu mai
poate fi adus înapoi, nici dobândit |
În prag apăruse o tânără și, odată cu ea, aerul se umpluse de leandri, iasomie și portocale, încât pentru o clipă avusei impresia că întreaga grădină conspirase ca să-i pregătească intrarea. Pentru câteva secunde, rămăsei fără cuvinte. Mă ajută Homer:
|
ὡς δ᾽ἴδεν, ὥς μιν ἔρως πυκινὰς φρένας ἀμφεκάλυψεν |
Iliada, |
|
Cum o văzu, dorința îi învălui mintea chibzuită. |
Cert este că teoria lui Spiros despre moartea Afroditei începu, din acel moment, să-mi pară foarte prost documentată.
— Ελένη μου, o prezentă Spiros.
Elena mea!
Elena, firește. Încercai să-mi ascund uimirea. Nici vorbă ca ea să aibă aceeași problemă.
— Bună.
Atât, bună. Îi aruncă tatălui ei o privire pe care, cu nițică imaginație, puteai s-o traduci prin: iar ai adus pe cineva acasă. Apoi dispăru înăuntru. Umbra ei însă mai rămase o clipă în prag. Sau așa crezui. Umbra se mișcă și deveni o bătrână. Bunica Elenei. Mă cerceta din semiîntuneric cu o atenție atât de stăruitoare încât imaginația mea, deja compromisă de apariția Elenei, se puse din nou la lucru.
Poate mă văzuse în vis. Poate că, într-o noapte, îi apăruse un străin venit de peste mări să-i fure nepoata. În câteva secunde, imaginația mea îi dădu străinului armură, o corabie și o mare pe care nici un vis al bunicii nu mai navigase. Semănam cât de cât cu străinul, așa că bătrâna părea dispusă să accepte substituirea. Veni spre mine râzând și plângând în același timp, mă sărută pe frunte și mă conduse la o bancă, sub un măslin bătrân. În fața mea erau Spiros, o fereastră arcuită și o sticlă goală de Zivania, iar undeva, în vecini, începu să latre un câine; la care Stăpâna casei, Androulla, comentă ceva în greacă și zâmbi. Se pare că și câinele aproba venirea mea. Șapte pisici apărură, una câte una, și se instalară prin jurul meu cu aerul că veniseră să mă inspecteze.
M-am rugat ca bunica, dacă tot îi atribuisem puteri profetice, să fi aflat în vreunul dintre visele ei și că eram puțintel alergic la pisici. Spiros puse muzică. Bouzouki-ul umplu curtea, trecu peste zid și se duse să-i anunțe și pe vecini că aveau musafiri. Luă sticla goală de Zivania, o privi ca pe o eroare care trebuia îndreptată și o aruncă sub masă:
— Zivania, femeie!
Androulla răspunse ceva în greacă pe un ton care mă făcu să bănuiesc că Zivania nu figura printre prioritățile serii pentru ea. Spiros râse, bunica îmi mai spuse ceva, pisicile nu plecau, câinele continua să latre. Îmi amintii subit că trebuia să mă cazez la hotelul Kyprís și mă auzii protestând:
— Trebuie să mă întorc la Paphos.
Spiros nici măcar nu luă în considerare posibilitatea.
— Nu trebuie nimic. Dormi aici.
Ar fi trebuit să insist. În schimb, după câteva secunde, ideea începu să mi se pară perfect rezonabilă. Aveam o singură condiție, venit de pe drumuri, cum eram.
— Pot să fac un duș undeva?
În grădină era o cabină improvizată din câteva perdele, cu o masă alături pe post de raft. Am intrat și am rămas sub apă mult mai mult decât cerea praful drumului. Poate încercam să-mi limpezesc gândurile. Spiros își pierdu răbdarea, dădu perdeaua la o parte și-mi întinse un prosop.
— Hai, că ești curat, nu-ți spăla și creierul!
Faptul că eram complet gol nu părea să-l preocupe. Am luat repede prosopul. Mirosea și prosopul a leandri, a iasomie și, firește, a portocale. Spiros plecă, dar uită perdeaua deschisă. Din curte începu să stabilească meniul cu soția:
— Feta! Saganaki! Tzatziki! Keftedes! Dolmadakia! Moussaka! Taramosalata! Orice!
Eu încercam simultan să mă șterg, să mă îmbrac și să salvez din demnitatea cu care venisem în Cipru măcar strictul necesar.
Atunci apăru țânțarul. Îmi bâzâi pe lângă ureche, făcu două cercuri și se așeză pe colțul mesei. L-am urmărit. Am așteptat. Țânțarul se liniști. Mâna dreaptă lovi. Într-o fracțiune de secundă, trecuse într-o lume mai bună.
Deodată, parfumul de leandri, iasomie și portocale se înteți. Da, Elena era în fața mea și avea o expresie îngrozită. Primul meu gând fu că problema era goliciunea. Trăsei repede prosopul acolo unde mi se păru strategic necesar. Dar nu acolo privea, privea masa.
— Ce-ai făcut?
M-am uitat și eu, mirat. Țânțarul zăcea la locul faptei.
— De ce l-ai omorât?
Era un țânțar. Mi se părea o explicație suficientă; mai mult: atât de evidentă, încât nu necesita explicație vreo explicație. Am ridicat din umeri. Elena aștepta.
— Ελένη, eu...
M-am blocat. La ce aștepta, totuși, explicații?
— Era un țânțar, vrei să spui.
Exact, chiar asta voiam să spun.
— Și?
Cum, și? Aveam la dispoziție întreaga epidemiologie mondială: malarie, dengue, febră galbenă. Țânțarii nu știu să fie cunoscuți pentru contribuția lor la progresul umanității.
— Ελένη, eu...
Dar iarăși rămăsei cu explicația pe buze, căci Elena îmi tăiase cuvintele cu cuțitul:
— Te-ar fi putut înțepa?
Începea să fie neliniștitor.
— Și pentru ceva ce ar fi putut să facă, l-ai omorât.
Nu mai eram sigur dacă purtam o conversație sau dacă Elena îmi citea o sentință.
— Respectul pentru viață? Respectul pentru natură? Unde sunt, la tine? Sau tu doar scrii despre lucrurile astea și faci bani din ele?
— Ελένη, eu...
— Ce Ελένη, eu…? Țânțarul te înțeapă fiindcă asta face. Nici măcar nu știe că te rănește. Tu știai că-l omori.
Trebuia să recunosc: era o distincție filosofică destul de sofisticată pentru un proces intentat într-o grădină, unui bărbat aproape gol, pentru uciderea unei insecte. Dar încă aveam o apărare: Pavlov. Văd țânțar, lovesc țânțar, reflex condiționat; nici o intenție criminală.
— Ελένη, eu...
Dar Elena folosi același cuțit pentru a-mi retezi vorba:
— Ai reacționat din reflex?
Am rămas cu gura deschisă, probabil căscată mai larg decât o cerea momentul. Elena continuă:
— Și tocmai asta e problema. Nici nu te-ai gândit.
Începeam să bănuiesc că, în conversațiile cu Elena, sintaxa nu va juca nici un rol. Am întins mâna spre Zivania. Dacă nu puteam să-mi susțin pledoaria, puteam măcar să-mi fortific avocatul? Altă greșeală!
— Sigur, clar. Bea! Sărbătorește victoria împotriva vieții!
Din cealaltă parte a curții, Spiros izbucni în râs. Nu aveam nici un aliat. Și, totuși, ceva mă făcea să nu renunț:
— Ελένη, eu...
— Știu, sigur... Nu era decât un țânțar, ce mare brânză!
Se întoarse spre tufele din jur.
— Vezi leandrii ăștia? Bunica spune că țin țânțarii departe. Ăsta probabil s-a rătăcit.
Privi insecta, cu ochi triști:
— Sau l-a amețit mirosul.
M-am uitat la leandri, la ea, la mine. Eu eram, cu siguranță, amețit de miros și speram să mai rămân prin preajmă. Ca prin minune, vocea Elenei se îmblânzi:
— Nici măcar n-ar fi avut puterea să te înțepe, Octavian.
Când îmi rosti numele, apărarea mea nerostită se prăbuși definitiv. Ea avea ochii umezi și nu știam dacă era furie, emoție sau doar o rază de soare; nici nu prea aveam dreptul să aleg explicația care îmi convenea. Luă un șervețel de pe masă, adună decedatul și se întoarse pe călcâie.
— Ελένη, eu...
Îmi făcu un semn cu mâna. Lasă. Am rămas în prosop, lângă locul crimei. Spiros își freca mâinile, încântat.
— Asta-i fata mea! E aprigă, nu?
Nici măcar Homer nu-mi mai oferea o pavăză. În Iliada, până și muștele aveau parte de comparații eroice.
— Ἔλεγχος, mă mulțumii să răspund. Grecii vechi ar fi fost mândri de ea…
Spiros mă privi fără să pară că înțelege.
— Și? Despre ce v-ați certat?
Nu așteptă răspunsul. O idee îl lovi atât de brusc încât sări în picioare.
— Haide, prietene! Trebuie să-ți arăt ceva.
L-am urmat în casă. Pe hol, Elena ieșea din camera ei. Spiros dispăru printr-o ușă și, pentru prima dată, eu și Elena rămăseserăm singuri. Acum ar fi fost momentul să spun ceva memorabil:
— Ελένη, eu...
Își puse arătătorul pe buzele mele.
— Nu, Octavian. Îmi pare rău.
Am tăcut. Nu aveam, de altfel, prea multe alternative.
— Nu știu ce m-a apucat. Adică...
Făcu o pauză. Eram sigur că urmează o construcție concesivă.
— Deși… aveam dreptate, nu despre asta e vorba. Dar n-aveam dreptul să vorbesc așa cu tine. Nici măcar nu te cunosc.
Degetul îi rămase pe buzele mele tot acest timp. Gestul care trebuia să mă facă să tac începuse să poată însemna altceva sau poate doar eu îi schimbam înțelesul. Mă ardea căldura degetului ei pe buzele mele. Am întredeschis buzele și am sărutat ușor pielea amenințătorului arătător.
— Vii, prietene?
Vocea lui Spiros răsună din camera alăturată. Degetul Elenei dispăru de pe buzele mele cu viteza cu care dispăruse țânțarul din lumea aceasta. Spiros apăru în capătul holului. L-am urmat. Dintr-un colț al bucătăriei, bunica ne privea. Nu știam ce văzuse. Cu atât mai puțin ce înțelesese. Dar zâmbea, cald. Iar imaginația mea, pe care n-o puteam acuza că ducea lipsă de inițiativă, ridică imediat ancora corabiei din visul bunicii.
Portocalada
|
οὐ γάρ πω τοιοῦτον ἴδον βροτὸν ὀφθαλμοῖσιν, οὔτ᾽ ἄνδρ᾽ οὔτε γυναῖκα· σέβας μ᾽ἔχει εἰσορόωντα |
Odiseea, |
|
Niciodată ochii mei n-au văzut un muritor asemenea ție, nici bărbat, nici femeie; te privesc cu uimire și sfială. |
M-am trezit într-o altă limbă. Nu deschisesem încă ochii. O auzeam pe Bunica vorbind repede, poruncitor. Elena îi răspundea. Bunica reluă de la capăt un reproș. Androulla încerca să împace taberele și nu reușea decât să adauge o a treia voce. Greaca se izbea de toți pereții casei, ieșea prin ferestre și se rostogolea prin grădină. Capul meu, tratat cu prea multă Zivania în seara precedentă, primea fiecare silabă ca pe o lovitură de ciocan.
Nu mă mișcam. În primul rând, pentru că orice mișcare putea agrava relația mea cu planeta. În al doilea, pentru că vocea Elenei funcționa ca o mângâiere. Apoi, îmi amintii țânțarul. În timpul nopții visasem escadrile întregi venite să răzbune moartea camaradului lor. M-am verificat metodic, fără să mă mișc: brațe, picioare, gât, față. Nici o înțepătură.
În schimb, lângă mine se auzea un bâzâit grav și regulat. Am deschis un ochi. Spiros dormea alături și sforăia. Am deschis și celălalt ochi. Abia atunci am constatat că nu eram în casă. Dormisem afară, într-un hamac enorm, sub măslin, împreună cu tatăl Elenei; nu-mi aminteam cum ajunseserăm acolo.
Soarele cucerise deja grădina. Lumina se sprijinea de ziduri, intra printre frunzele măslinului, ricoșa în geamuri și se sfărâma în iarbă. Vocile din casă se opriră deodată. După gălăgia de până atunci, liniștea deveni aproape suspectă. Privii spre una dintre ferestre și, pentru o clipă, mi se păru că soarele avea ochii Elenei.
|
θεᾶς περικαλλέα δειρὴν στήθεά θ᾽ ἱμερόεντα καὶ ὄμματα μαρμαίροντα |
Iliada, |
|
Gâtul minunat al zeiței,
sânii care trezesc dorința |
Clipii, să mă dumiresc. Ea era, într-adevăr, era ea. Culegea portocale. Purta o fustă scurtă, portocalie. Se ridica pe vârfuri ca să ajungă la fructele de sus, întindea brațul, prindea câte o portocală și o desprindea printr-o mișcare scurtă. Părul negru îi juca peste umeri. Razele treceau printre ramurile portocalului, îi atingeau picioarele și se spărgeau în iarbă.
Leandri. Iasomie. Portocale. În mai puțin de o zi, cele trei mirosuri se lipiseră în mintea mea de Elena și începuseră, pe nedrept față de Cipru, să miroasă a Troia.
Probabil că am stăruit necuviincios de mult cu privirea. Elena se întoarse. Privirile ni se întâlniră. Asta e tot ce știu cu siguranță. Restul îl completează imaginația mea: că știa de când o priveam, că știa și cum, poate chiar că mă ațâțase s-o fac. Ultimul lucru este, desigur, contribuția mea la realitate.
Veni spre hamac cu brațele pline de portocale. Spiros continuă să doarmă. Privirea mea făcu un ultim efort să se comporte civilizat. Nu reuși întru totul. Se opri în fața mea:
— V-ați îmbătat ca porcii.
Afrodita n-ar fi vorbit așa cu mine. Elena vru să se depărteze, dar se răzgândi. Eu mă ridicai cu precauție, încercând să stabilesc dacă pământul se mișca sau numai eu. Elena își netezi marginea fustei.
— Ελένη, eu...
— Știu. Te uitai la portocale.
Coborî ochii spre brațele încărcate cu fructe.
— Chiar foarte atent te uitai.
Am tăcut din ce nu spuneam, rușinat.
— Prea atent ca să nu cred ceva rău despre tine.
Se întoarse spre casă, dar rosti din mers:
— Vino, îți fac o portocaladă înainte să-ți dai duhul.
Am urmat-o, cuminte. Bunica mă întâmpină ca și cum despărțirea noastră durase ani, nu o noapte. Mă sărută pe frunte și mă instală pe un scaun. Elena răsturnă portocalele pe masă. Una se rostogoli până la mine. Am oprit-o cu palma. Luă alta și începu s-o descojească. Am recunoscut imediat arătătorul. Cel care-mi închisese gura cu o seară înainte. Îl urmăream cum intra sub coajă și o desprindea încet, în spirală. Mi se păru că degetul mă recunoaște și el. I-am zâmbit. Degetului.
— Ce-i cu voi, britanicilor? Vă îmbătați întotdeauna în prima noapte în Cipru?
În sfârșit, o ocazie perfectă să spun și eu ceva, măcar să repar o neînțelegere elementară: nu eram britanic; lucram pentru o publicație britanică.
— Ελένη, eu...
Ridică ochii, îmi tăie vorba:
— Nu ești britanic, zi-mi!
Am rămas nemișcat.
— Asta voiai să-mi spui?
Am dat din cap afirmativ.
— Ești român.
Luă încă o portocală. Probabil că eram transfigurat, de Elena se sinchisi să-mi explice de unde știe:
— Lui tata i-ai spus de zece ori aseară. Lui ai reușit să-i spui.
Începu să stoarcă fructele.
— Mie îmi spui numai: Ελένη, eu...
Mă imită atât de bine încât, pentru o clipă, avusei neplăcuta senzație că mă aud din afară. Sintaxa refuza, în continuare, să coopereze, dar am încercat din nou:
— Ελένη, eu...
M-am înecat. Râse:
— Exact, clar.
Sucul îi curgea printre degete în vas. Cojile se adunau pe masă. Încăperea mirosea atât de puternic a citrice încât până și mahmureala mea începea să capete ceva mediteraneean. Îmi întinse paharul.
— În beția ta de aseară ai priceput măcar că Bunica e aromâncă?
M-am oprit cu paharul la jumătatea drumului. M-am uitat spre bunica Tana. Mă privea cald.
— Ghini că viniși, ficiorlu a meu!
Bine că ai venit, feciorul meu!
Elena își continuă tirada, avea treburi neterminate cu mine:
— Evident că n-ai priceput. Erai prea beat…
Portocalada era rece, puțin amară și foarte dulce. Dar, după primele înghițituri, lumea începu să-și recapete marginile.
Elena trase o bucată de hârtie spre ea și începu să deseneze. Linii. O săgeată. Alta. M-am aplecat, întrebător.
— Îți desenez drumul până la hotel.
Firește, Homer îmi râse în nas:
|
ῥεῖα δ᾽ἄν τοι παῖς ἡγήσαιτο νήπιος |
Odiseea, |
|
Până și un copil mic ți-ar putea cu ușurință arăta drumul. |
Mai trase o linie, scrise ceva într-un colț și împinse foaia spre mine.
— Așa știm că nu te mai răpește nimeni.
Așadar, eram expulzat din Paradis, concluzionai.
— Trebuie să pleci. I-ai spus tatei că ai de lucru. Că trebuie să trimiți astăzi un material.
Își sprijini palmele pe masă.
— Doar dacă n-ai venit în Cipru pentru Zivania, omorât țânțari și fete dezbrăcate…
Am ridicat brusc capul. Eu îmi aminteam lucrurile puțin diferit.
— Ελένη, eu...
— Știu, a fost invers. Eu am intrat peste tine.
Se îndreptă spre ușă, de unde îmi aruncă:
— Dar versiunea mea e mai bună.
Demodocos, orbul de la curtea feacilor, cânta în capul meu despre Ares și Afrodita prinși goi în plasa lui Hefaistos, sub râsul care nu se mai oprea al Olimpului. Încercai să-l acopăr:
— Ελένη, eu...
Se opri în curte, îmi reteză cuvintele exact în același segment.
— Iisuse, iar?!
Aveam foarte multe de spus: că nu voiam să plec chiar atunci; că nu știam dacă urma s-o mai văd; că voiam să-i mulțumesc pentru portocaladă, pentru hartă, pentru degetul de aseară, pentru procesul țânțarului și pentru alte câteva lucruri pe care nici eu nu reușeam încă să le pun în ordine.
— Ελένη, eu...
— Du-te, Octavian.
M-am conformat. Voința Elenei avea asupra mea forța unui decret regal. Ajunsei lângă Alfa, care-mi păru mai roșie decât ieri și mi-am întors capul cât să zic măcar la revedere.
— Ελένη, eu...
— Ne mai vedem.
Se întoarse pe călcâie. Fusta portocalie se îndepărtă prin curte. După câțiva pași, Elena se opri și privi peste umăr. Își duse degetul mare la ureche și degetul mic spre gură. Telefon.
— Sună-mă!
Am rămas lângă mașină nedumerit. Sigur. Cu plăcere. Mi-aș dori. Există un mic impediment. Nu am numărul ei. Și nu îndrăznesc să îl cer.
Am plecat nepoliticos, fără să-mi iau rămas-bun cum trebuie de la Spiros, de la Androulla și de la bunica Tana. Drumul spre Paphos era mărginit de leandri. Acum îi vedeam peste tot. Până cu o zi înainte fuseseră doar niște flori. Acum au ochi negri.
Sună-mă. Foarte bine. Cum? Nu am adresă. Nu am număr. Aveam un fel de hartă și memoria unui deget pe buze, nici una de mare folos rețelei telefonice cipriote.
La un semafor, luai foaia de pe scaunul din stânga. Linii. Intersecții. Săgeți. Două rânduri de săgeți. Un rând spre hotel, un rând, orientate invers, spre locul de unde plecasem. Într-un colț, o succesiune de cifre. Am început să râd. Drumul care duce dintr-un loc spre alt loc poate fi și inversat, am descoperit brusc. Plus, numărul de telefon fusese acolo tot timpul. Nu am amânat, am format numărul. Răspunse imediat:
— Octavian, te-ai rătăcit?
— Ελένη, eu...
— Ai ajuns la hotel?
Nici măcar nu apucasem să mă întreb de unde știa cine sună.
— Ελένη, eu...
— N-ai ajuns… Știi ce, sună-mă când termini de scris.
Și închise. Am rămas câteva secunde cu telefonul la ureche. Nu apucasem să-i spun nimic. Ca de obicei. Când ajunsei la hotel, aveam pentru prima dată în ultimele douăzeci și patru de ore un plan precis: urc în cameră; scriu; trimit textul; fac un duș; o sun. Simplu. Numai că fațada hotelului mă opri.
Trandafirii se revărsau peste ziduri, iasomia se amesteca printre leandri, palmierii se legănau deasupra portocalilor și crinilor. După noaptea petrecută în casa lui Spiros, Ciprul însuși părea să fi conspirat împotriva obiectivității mele profesionale. Am rămas câteva clipe privind.
Dacă Elena ar fi ieșit atunci dintre florile acelea cu o portocală în mână, teoria lui Spiros ar fi devenit imposibil de susținut: Afrodita nu murise. Poate doar își schimbase adresa.
Ceva se mișcă printre flori. Inima îmi sări. Nu era Elena. Era majordomul hotelului. Uniforma lui impecabilă părea să sfideze căldura cipriotă.
— Good morning, sir. May I be of assistance?
Bună dimineața, domnule. Vă pot ajuta cu ceva?
Pentru prima dată în ultimele douăzeci și patru de ore, știam exact de ce aveam nevoie. Am traversat lobby-ul, am urcat în cameră și am deschis laptop-ul. Cuvintele veneau singure. Am lăsat pe birou bucata de hârtie pe care Elena îmi desenase drumul spre hotel și își scrisese numărul de telefon. Din când în când mă uitam la cifre. Apoi scriam mai repede. Când am pus punct ultimului paragraf, am recitit în fugă, am atașat documentul și l-am trimis editorului. Probabil avea să se enerveze. Nu atinsesem nici unul dintre subiectele convenite. Dar eu puteam acum să-mi văd de lucrurile importante. Am intrat sub duș. Apa rece luă cu ea ultimele urme de mahmureală. Am ieșit, m-am îmbrăcat și am luat telefonul. Foaia desenată de Elena era încă pe masă. N-am avut nevoie de ea. Știam deja numerele pe de rost.
Ghidul
|
ὢ Κίρκη, τίς γὰρ ταύτην ὁδὸν ἡγεμονεύσει; |
Odiseea, |
|
O, Circe, cine ne va călăuzi pe drumul acesta? |
Telefonul mi se păru neobișnuit de greu în mână. Am început să formez numărul Elenei și, până la ultima cifră, am avut timp să mă răzgândesc de câteva ori. Răspunse prea repede, la al doilea semnal. Tot ce reușii să scot pe gură fu:
— Ελένη, eu...
— Ai terminat de scris?
Exact asta voiam să-i spun.
— Ai terminat, constată ea.
Apoi râse încet.
— Ți-a luat ceva timp, jurnalistule.
Voiam să-i explic că nu fusese chiar atât de simplu.
— Ελένη, eu...
— Vrei să mă vezi?
Am rămas cu telefonul la ureche.
— Pentru că altfel nu m-ai fi sunat, nu?
Aș fi putut protesta. N-am reușit.
— Coboară. Sunt în lobby.
Și închise. Pentru câteva secunde am rămas în mijlocul camerei, cu telefonul în mână. Apoi m-am uitat în oglindă. Nu era timp să negociez cu imaginea. Elena stătea într-un fotoliu din lobby, lângă o masă joasă pe care cineva așezase un bol cu fructe.
— Ai coborât repede.
— Ελένη, eu...
— Știu, erai deja pregătit.
Nu eram. Dar începea să mi se pară inutil să mai corectez realitatea în preajma ei. Ne-am așezat. Câteva clipe nu spuse nimic. Mă privi cu aceeași atenție cu care Spiros mă inventariase în parcare, numai că privirea ei mă neliniștea din cu totul alte motive.
— Bunica mea crede că ești cavalerul din visele ei, spuse în cele din urmă. Unul venit cu o corabie de peste mări să mă fure…
Deci corabia exista. Sau, cel puțin, nu o inventasem eu. Am vrut s-o întreb ce credea ea.
— Ελένη, eu...
— Vrei să știi ce cred eu.
Începea să devină agasant felul acesta de a purta o conversație.
— Vezi?! Iar am ghicit.
Întinse mâna spre bol și luă o portocală. Își înfipse unghia în coajă și începu s-o descojească. Coaja cobora printre degetele ei într-o spirală lungă. Mirosul dulce-acrișor se ridică între noi. Ridică arătătorul. Același deget.
— Lasă-mă pe mine să vorbesc, zise, râzând.
Desfăcu o felie.
— Cred că nu ești ca ceilalți care vin aici. Și cred că vreau să aflu cine e Octavian când nu scrie despre alții. Am încercat:
— Ελένη, eu...
— N-am terminat.
Devenea periculos: începeam să accept că, în fața ei, propozițiile mele nu-mi mai aparțineau. Elena continuă să descojească portocala. Spirala se strângea pe farfurioara dintre noi.
— … și sunt curioasă ce scrie adevăratul Octavian.
Așteptă. Pentru prima dată, nu mă grăbii să-i ofer începutul obișnuit.
— Ce-ai scris?
Mă privi mai atent.
— Ai scris despre noi?
Am coborât ochii spre portocală.
— Despre tata?
Am dat din cap.
— Știam, râse.
Rupse o felie.
— Despre Zivania?
Am zâmbit.
— Despre țânțar?
Acum n-am mai zâmbit. Elena izbucni în râs. Câțiva oameni din lobby întoarseră capetele.
— Ai scris și despre țânțar!
Râdea atât de sincer încât începu să mă amuze și pe mine.
— Săracul! N-a trăit mult, măcar să se scrie de el la gazetă…
Apoi râsul i se stinse și fața îi deveni serioasă, dacă nu severă:
— Și despre mine?
Nici un cuvânt nu-mi ajungea până la gură. Elena coborî ochii spre portocală.
— Cât?
Nu înțelegeam întrebarea și dacă aș fi putut să-i răspund. Cât scrisesem despre ea? Cât observasem? Cât îmi aminteam? Cât din ceea ce trăisem în ultimele douăzeci și patru de ore se legase deja, fără să-mi dau seama, de apariția ei? Sau toate acestea erau aceeași întrebare?
Elena ridică ochii:
— Cât de mult contează că m-ai întâlnit?
Probabil că răspunsul meu îmi stăruia în ochi. Elena mi-l citi și zâmbi iar.
— Și ce-ai scris despre mine?
Că venisem în Cipru și primisem vestea morții Afroditei? Că după câteva ore începusem să am îndoieli serioase?
— Nu poți să-mi spui. Ce curios! Poți să scrii despre mine, dar nu poți să vorbești cu mine.
Da, puteam să scriu. Despre oameni întâlniți pentru câteva ore. Despre orașe. Drumuri, plecări…
— Poate de asta scrii.
În fața unei femei care descojea o portocală, vocabularul meu se reducea inexplicabil la un nume, un pronume și trei puncte.
— Ελένη, eu...
Zâmbi.
— Exact, clar.
Împinse farfurioara spre mine.
— Portocală?
Am luat o felie.
— Tata ți-a spus că Afrodita a murit.
Nu era întrebare. Am încuviințat.
— Și l-ai crezut?
Mușcă din portocală.
— Atunci avem o problemă, jurnalistule.
Am așteptat.
— Ai venit în Cipru să scrii despre locuri și, de când ai ajuns, nu faci decât să te rătăcești.
Aici avea dreptate. Lista obiectivelor pentru care venisem în Cipru rămăsese neatinsă. Elena mă privea cu satisfacția celui care tocmai identificase diagnosticul.
— Ai nevoie de un ghid.
Am râs.
— Ελένη, eu...
Ridică o sprânceană.
— Era cât pe ce să spui ceva?
Am încercat din nou:
— Ελένη, eu...
Râse.
— Nu. Tot acolo ai rămas.
Descoperise mecanismul; dar, mai grav: îi plăcea.
— Bine, hotărî. Atunci vorbesc eu pentru amândoi.
Își termină felia de portocală și se ridică.
— Haide!
M-am uitat la ea.
— Te duc undeva.
Și-a luat geanta.
— Nu-ți spun unde.
Porni spre ieșirea hotelului. Am urmat-o. La ușă, se întoarse.
— Cheile de la Alfa, Romeo?
Le-am scos din buzunar. Întinse mâna. Am ezitat.
— Nici să nu te gândești!
Am vrut să protestez.
— Ελένη, eu...
— Exact de asta conduc eu, clar?
Ieși. Am rămas o clipă în lobby. Pe masă rămăseseră ceașca mea, câteva felii de portocală și coaja desfăcută într-o spirală aproape întreagă.
Piatra
|
ἔνθ᾽ ἔνι μὲν φιλότης, ἐν δ᾽ἵμερος, ἐν δ᾽ὀαριστὺς πάρφασις, ἥ τ᾽ἔκλεψε νόον πύκα περ φρονεόντων |
Iliada, XIV, 216-217 |
|
Acolo erau iubirea și dorința, șoapta îndrăgostiților, și vraja ce fură mintea chiar și celor mai cumpătați. |
Elena conducea repede și sigur, intrând în curbe fără să ridice piciorul de pe accelerație. Îmi luase cheile în lobby cu firescul cu care oamenii își recuperează un lucru care le aparține. Acum și drumul îi aparținea. Și eu începeam să-i aparțin, cumva.
— Conduci foarte prost, explică.
— Ελένη, eu...
— Știu, știu, în Anglia conduci impecabil.
Nu asta voiam să spun.
— Și nici nu ești englez.
M-am întors spre ea, înciudat. Elena izbucni în râs:
— Ah, nici asta nu voiai să spui?
Începuse să se distreze copios cu neputința mea. M-am lăsat în scaun. Drumul urmărea coasta. Uneori marea venea aproape, alteori dispărea după pini, leandri și petice de pământ ars de soare, iar apoi revenea, brusc, atât de albastră încât aproape durea privirea, ca și cum Mediterana ar fi descoperit un albastru pe care celelalte mări ale lumii încă nu-l cunoșteau. Am încercat câteva minute să ghicesc unde mă ducea. Elena nu părea dispusă să mă ajute.
— Aproape am ajuns.
Mașina roșie coborî spre mare, apoi trase pe stânga. Petra tou Romiou. Stânca se ridica din mare la câteva zeci de metri de țărm: mare, cenușie, neregulată, bătută de valuri. Nu avea frumusețea disciplinată a unei cărți poștale, era prea masivă, prea aspră, prea puțin interesată să placă. În jurul ei, apa se spărgea în spumă albă. Acolo, spunea legenda, se născuse Afrodita. M-am uitat întrebător spre Elena.
— Dacă tot ai început să ai îndoieli despre moartea Afroditei, spuse, m-am gândit că ar fi cinstit să vezi unde s-a născut.
Am coborât spre plajă. Pietricelele scrâșneau sub tălpi. Marea era agitată. Valurile urcau până aproape de stâncile mari și se retrăgeau târând pietricelele după ele. Sunetul acela a mii de pietre mișcate de apă în același timp semăna cu o ploaie care cădea invers. Elena mergea înaintea mea. Vântul îi desprinsese câteva șuvițe din păr. Rochia albă i se lipea pentru o clipă de trup, apoi vântul o lua din nou în stăpânire.
— Știi povestea? întrebă.
Afrodita născută din spuma mării. Zeița frumuseții, a iubirii, a dorinței. Una dintre acele invenții ale Antichității care supraviețuiseră mai bine decât imperiile care le inventaseră.
— Nu aia din ghiduri. A noastră.
Arătă spre stâncă:
— Dacă înoți în jurul ei de trei ori, la miezul nopții, când e lună plină, găsești iubirea adevărată.
— Ελένη, eu...
Degeaba mă străduiam. În preajma Elenei, între gând și gură se instalase un control de frontieră foarte eficient.
— Vai, nu știi să înoți?
Și asta. Dar aș fi vrut s-o întreb dacă ea înotase vreodată în jurul stâncii, de trei ori, pe lună plină.
— Ελένη, eu...
Se opri. Mă privi câteva secunde. De data aceasta nu-mi termină propoziția. Așteptă. Tăcerea mă surprinse mai mult decât toate răspunsurile ei de până atunci. Apoi zâmbi:
— Poate. Unele lucruri nu sunt pentru reportaj, Octavian.
Nu știu de ce numele meu suna altfel când îl spunea ea. Elena se aplecă și începu să răscolească pietricelele cu vârful sandalei. A durat minute.
— Ce cauți?
Cuvintele îmi scăpară înainte să le pot opri. Elena se îndreptă brusc.
— Aha! Deci poți vorbi. Ia mai spune ceva…
Nu mai reușii, firește. Râse. Se aplecă din nou să caute.
— Se mai spune că, dacă găsești aici o piatră în formă de inimă, Afrodita îți poartă noroc în dragoste.
Am privit plaja. Erau milioane de pietre. Din punct de vedere statistic, Afrodita își construise legenda destul de prudent. Elena luă una, o întoarse în palmă, o aruncă. Apoi alta și încă una. Am început și eu să caut.
— Nu trișa! Tu ai venit pentru reportaj.
După câteva minute se opri, victorioasă:
— Uite!
În palma ei se afla o piatră cenușie, rotunjită de mare.
— Pentru tine.
Mi-o întinse. Degetele noastre se atinseră când am luat-o pentru o fracțiune de secundă. Corpul are însă uneori prostul obicei de a acorda unei fracțiuni de secundă mai multă importanță decât unor ani întregi. Piatra era rece și încă umedă.
— Păstreaz-o!
Am ridicat ochii, cerșind o explicație mai limpede.
— Ελένη, eu...
Așteptă. Nu zâmbi, nici nu-mi spuse că știe, nici nu-mi termină propoziția. Marea izbea stânca în spatele ei. Vântul îi ridica părul. Dincolo de Petra tou Romiou, soarele făcea pe apă o cărare tremurătoare care nu ducea nicăieri.
— Ce nu înțelegi? întrebă încet.
Am strâns piatra în palmă.
— Ελένη, eu...
Telefonul ei sună. Elena tresări aproape imperceptibil, apoi îl scoase din geantă și privi ecranul.
— Nikos.
Răspunse în greacă. La început calm. Nu înțelegeam decât câteva cuvinte, dar recunoșteam foarte bine o justificare oferită cuiva care nu era mulțumit de ea. Închise, aproape iritată. Se uită la ceas. Expresia i se schimbă.
— Trebuie să plec. Chiar trebuie.
Vaporul
|
τοῖσιν δ᾽ἴκμενον οὖρον ἵει γλαυκῶπις Ἀθήνη, ἀκραῆ ζέφυρον, κελάδοντ᾽ ἐπὶ οἴνοπα πόντον |
Odiseea, |
|
Atena cea cu ochi strălucitori le trimise vânt prielnic, un zefir puternic, vuind peste marea întunecată ca vinul. |
Elena se uită la ceas și porni aproape alergând spre mașină.
— Am întârziat.
Am urmat-o.
— Ελένη, eu...
— Îți explic pe drum.
Îmi întinse cheile mașinii, apoi se răzgândi înainte să le apuc și se urcă la volan. Alfa Romeo devenise, fără nici o negociere oficială, a ei.
— Tu ai demonstrat deja cum conduci.
M-am așezat în stânga. Alfa porni spre Paphos cu o însuflețire pe care nu i-o cunoscusem. Elena conducea repede, depășea, schimba vitezele, își verifica ceasul și murmura din când în când câte ceva în greacă, probabil nepotrivit pentru subtitrare. Petra tou Romiou dispăru în urmă.
— Lucrez pe un vapor, spuse.
M-am întors spre ea cu o oarecare nedumerire.
— Nu sunt marinar. Facem croaziere scurte pentru turiști. Sunt ghid, servesc la bar, fac de toate. Avem cursa de apus și Nikos o să mă omoare.
Aș fi vrut să întreb măcar cine era Nikos. În loc de asta, a ieșit:
— Ελένη, eu...
Elena îmi aruncă o privire scurtă.
— Vai, ia te uită la tine… Credeai că trăiesc pe o stâncă, vorbesc cu zeii și salvez țânțari.
Gândi gândul meu fără să-l spun:
— … și probabil îți imaginai că nici iubit nu am.
Nu știu cum îmi citise întrebarea.
— Trebuie să trăiesc și eu din ceva, Octavian.
Drumul cobora spre Paphos. Casele se înmulțiră, apoi hotelurile, restaurantele, firmele de închirieri auto, terasele. Ciprul mitologic se retrăgea metodic din fața Ciprului care trebuia să plătească salarii, chirii și benzină. În port, Elena opri Alfa într-un loc despre care numai ea putea crede că era parcare.
— Vino!
Am coborât după ea. Mergea repede, aproape alerga. Am trecut printre terase și turiști, pe lângă mese cu pahare ude și meniuri în engleză, germană și rusă. În fața noastră se legănau vasele de agrement. Elena arătă spre unul dintre ele.
— Acolo!
M-am oprit. Vasul avea trei punți, mult alb, ceva albastru și suficiente ornamente încât să nu existe nici un pericol să fie confundat cu o navă comercială.
Pe lateral, cu litere mari, scria:
APHRODITE'S KISS
Sărutul Afroditei.
M-am uitat la Elena probabil prea amuzat.
— Nici să nu începi…
— Ελένη, eu...
— Exact, e clar?
La pasarelă o aștepta un bărbat, frumos ca Paris, cu brațele încrucișate și cu expresia universală a omului care calculase deja câte minute îi fuseseră furate din zi.
— Eleni!
Restul veni în greacă și foarte repede. El arăta spre ceas. Elena arăta spre mine. Pentru o secundă, mă temui că urma să fiu trecut oficial la cauza întârzierii. Nikos mai spuse ceva, ridică mâinile spre cer și dispăru pe vapor.
— A fost încântat să te cunoască, îmi traduse Elena.
Am zâmbit doar. Nu mai era nevoie să-i ofer încă o propoziție neterminată. Urcă pasarela, apoi se întoarse:
— Ne auzim.
Turiștii urcau pe lângă mine: cupluri arse de soare, copii, aparate foto, pălării, sticle de apă. Cineva îi întâmpina cu pahare. De pe puntea superioară venea muzică. După câteva minute, Elena reapăru. Rochia albă dispăruse. Purta uniforma echipajului, tot albă, dar de alt fel. Își prinsese părul la spate. Avea în mână un microfon și un teanc de pliante. Pentru o clipă, femeia de la Petra tou Romiou și ghidul de pe vapor se suprapuseră fără să semene deloc. Ridică microfonul. Vocea ei veni prin difuzoare, limpede, profesională:
— Ladies and gentlemen, welcome aboard Aphrodite's Kiss...
Doamnelor și domnilor, bine ați venit la bordul Sărutului Afroditei...
Sărutul Afroditei se desprinse încet de chei.
Inima
|
τοῖσι δ᾽ὑπὸ χθὼν δῖα φύεν νεοθηλέα ποίην, λωτόν θ᾽ἑρσήεντα ἰδὲ κρόκον ἠδ᾽ὑάκινθον |
Iliada, XIV, 347-348 |
|
Sub ei, pământul minunat făcu să răsară iarbă fragedă, lotus înrourat, șofran și zambilă. |
Sărutul Afroditei se întoarse în port după lăsarea serii. Îl văzusem de departe apropiindu-se, ca un rădvan alb de lumină, alunecând peste apa întunecată. Muzica ajunse la chei înaintea vaporului, iar apoi veniră și vocile, râsetele, clinchetul paharelor. Croaziera la apus își aducea turiștii înapoi, mulțumiți că soarele coborâse în mare întocmai cum promisese pliantul.
Nu mă mișcasem din port de la plecarea Elenei. Făcusem ceea ce fac oamenii care pretind că nu așteaptă pe nimeni: băusem cafele, mă plimbasem fără rost, fotografiasem bărci și citisem de atâtea ori același panou turistic, încât îl știam pe dinafară. Piatra în formă de inimă ieșise din buzunar și intrase la loc de atâtea ori, încât gestul începuse să semene cu un tic.
Vasul acostă. Turiștii coborâră: cupluri bronzate, copii adormiți în brațe, femei cu sandalele în mâini, bărbați care continuau să filmeze și după ce nu mai aveau nimic de filmat.
Elena rămăsese la pasarelă. Un zâmbet formal:
— Thank you! Have a lovely evening!
Vă mulțumim! Să aveți o seară frumoasă!
— Good night! Thank you!
Noapte bună! Vă mulțumim!
Alt zâmbet.
— Hope you enjoyed the cruise!
Sperăm că v-a plăcut croaziera!
Ultimii turiști coborâră. Elena îi făcu cu mâna unui copil. Ridică ochii spre chei și mă zări. Pentru o clipă, zâmbetul profesional îi rămase suspendat pe față:
— Dar tu ce mai faci aici?
— Ελένη, eu...
— Nu-mi spune că… m-ai așteptat…
Coborî pasarela. Nu știam dacă se bucura să mă vadă. Știam doar că acum zâmbea altfel decât cu o clipă înainte. Veni spre mine, mai degrabă amuzată. Părea obosită. Mirosul de leandri, iasomie și portocale dispăruse; acum mirosea a mare, a fum de țigară și a parfumuri străine.
— Ai mâncat?
— Ελένη, eu...
— Asta sigur înseamnă nu.
Porni. Am urmat-o. Nu am mers prea departe. La marginea portului, dincolo de terasele zgomotoase, găsirăm o bancă orientată spre mare. Elena se așeză, își scoase pantofii și își mișcă degetele de la picioare cu satisfacția cuiva care tocmai își recăpătase libertatea.
— Asta nu apare în Homer, nu?
M-am așezat lângă ea.
— Afrodita nu purta pantofi de firmă…
— Ελένη, eu...
De data aceasta eram hotărât să ajung mai departe de pronume, doar exersasem intens continuarea.
— Nici uniformă, nu?
Își desfăcu părul, îl scutură o dată și-l lăsă să-i cadă pe umeri. Scoase din geantă niște șervețele umede, își șterse mâinile și apoi scoase o portocală. M-am uitat la portocală. Apoi din nou la ea.
— Ce?
Ridică portocala:
— N-ai mai văzut niciodată o portocală?
Am început să râd.
— Ελένη, eu...
— Dacă mai spui o dată Ελένη, eu..., ți-o arunc în cap.
Își înfipse unghia în coajă. Desprinse o bucată mică de coajă. Apoi alta. Coaja începu să coboare în spirală printre degetele ei. Vocea lui Spiros, un Alcinoos al meu, îmi reveni atât de limpede, încât pentru o clipă aproape că-l auzii lângă noi: Afrodita a murit. Fetele de aici doar descojesc portocale.
— De ce te uiți așa la mine?
Am clătinat din cap, stânjenit nevoie mare.
— Ελένη, eu...
Oftă.
— Bine. Spune, dacă vrei neapărat. Spune, de ce m-ai așteptat?
Nu puteam produce o frază cu o sintaxă elementară: Afrodita stătea desculță lângă mine și descojea o portocală. Puteam doar gândi asta. Îmi scormoni gândurile cu privirea.
— Tu, ce? Hai, spune. Trebuie să mai pui ceva cuvinte după eu…
Mă privi calm câteva secunde, cât să îmi domolească panica.
— E curios, spuse. Ești jurnalist și nu știi să vorbești.
Desprinse ultima bucată de coajă.
— Poate de asta scrii.
Rupse portocala în două și-mi întinse jumătate.
— Tata ți-a spus ceva despre portocale, nu?
Am râs, ușor.
— Îl cunosc pe tata, îi știu proverbele…
Luă o felie.
— Deci, ți-a spus că Afrodita a murit, asta am lămurit-o.
Încuviințai, lăsând gustul de portocală să-mi inunde gura.
— Și că fetele din Cipru nu știu să facă azi nimic altceva decât să descojească portocale…
Privii cu subînțeles la cojile de portocală. Ea izbucni în râs. Râdea atât de tare, încât trebui să lase jumătatea de portocală în poală.
— Și acum stai aici, te uiți la mine și te gândești...
Făcu o pauză, ridică portocala și rosti sentențios:
— Ένα πορτοκάλι ξεφλουδίζει η Αφροδίτη. E bun de titlu, nu? Afrodita descojește o portocală.
Marea se mișca aproape nevăzută în întuneric. În spatele nostru, portul continua să trăiască: chelnerii strângeau mesele, turiștii căutau taxiuri, motoarele bărcilor se stingeau unul după altul, undeva se auzea un bouzouki.
— Știi care e problema voastră, a celor care scrieți?
Nu mă așteptam deloc ca discuția să ajungă aici.
— Vedeți simboluri peste tot și realitatea niciunde. De fapt, realitatea se întâmplă, atât. Voi doar sosiți mai târziu, cu explicații pentru ceva ce ați ratat.
Oarecum amuzat, am băgat mâna în buzunar și am scos piatra de la Petra tou Romiou. O pun pe bancă, între noi. Elena o măsoară din ochi. Apoi luă coaja de portocală și începu să croiască din ea o inimă. O așează peste piatra de la Petra tou Romiou. O inimă peste alta.
Portul se golea încet. Se stinse o terasă, apoi alta. Vocile se răriră, Bouzouki-ul tăcu. Ultimul motor se opri undeva în întuneric. Elena ia piatra și inima din coajă de portocală de pe bancă. Se lipește de mine.
Homer începea să devină indiscret:
|
ἧστο κάτω ὁρόων, ποτιδέγμενος εἴ τί μιν εἴποι |
Odiseea, XXIII, 91 |
|
Ședea cu privirea
plecată, așteptând să vadă |
Un talaz se sparge departe. Apoi marea rămâne singurul zgomot. Încerc să-l acopăr:
— Ελένη, eu...
— Octavian, eu...
Două propoziții neîncheiate, care spun același lucru.
Homer poate să tacă.
Mergem la Hollywood
în al doilea anotimp
al unui an de la început de secol XXI
Phoenix, Arizona, în Statele Unite ale Americii
|
Căci dragostea e tare ca moartea! |
Cântarea Cântărilor 8:6 |
Alarma
O alarmă sună surd. Am ieșit într-o secundă pe coridor. Nu știam încă toate sunetele casei: soneria de la intrare, telefonul, aparatul de aer condiționat, aspersoarele care porneau noaptea, bastonul și pașii târșâți ai lui Carl, strigătele lui Lizzie, geamătul. Alarma încă nu o auzisem. Foșnete în camera de alături, apoi o înjurătură, apoi ușa se izbi de perete. Călin trecu prin fața mea numai în chiloți. Mălina apăru după câteva secunde, buimacă, trăgându-și pantalonii peste lenjerie în timp ce alerga. M-am uitat la ceas. Cinci și cinci. I-am urmat discret. Când am ajuns în camera lui Mary, Călin aprinsese lumina și Mălina oprise alarma. Bătrâna era întinsă pe covor, lângă pat. Avea optzeci de ani. Trupul îi rămăsese greu și neajutorat pe covor, dar chipul păstra o scânteie din frumusețea de altădată. Mary ne privi pe rând. Zâmbi larg:
— Hi!
Bună!
Călin își trecu o mână peste față.
— Hi pe dracu să te ia, băbătâia naibii!
Mary continua să zâmbească. Nu înțelegea românește. Călin o prinse de braț și încercă s-o ridice. Nu reuși.
— Prinde și tu, ce aștepți? Îi de-o majă vaca asta.
Mălina o apucă de celălalt braț.
— What happened, Mary?
Ce s-a întâmplat, Mary?
Bătrâna ridică din umeri.
— I don't know... I fell... I guess...
Nu știu... Am căzut... cred...
Rămase o clipă cu privirea în gol.
— I know I have to go to Hollywood this morning. They are waiting...
Știu însă că trebuie să ajung la
Hollywood dimineața asta.
Mă așteaptă...
Călin și Mălina încercară s-o ridice. Unul trase înainte ca celălalt să fie pregătit și Mary ajunse în aceeași poziție.
— Ce dracu faci? Prinde-o de subsuoară. Iar i se fac vânătăi și comentează boul ăla de Bob. Ridici când zic eu.
M-am apropiat instinctiv. Călin mă privi cu reproș:
— Lasă!, mă opri. Acuma!, îi strigă Mălinei.
O ridicară. Mary râdea. O așezară pe marginea patului. În fața ei, o oglindă mare deschidea în perete o altă cameră. Pentru câteva clipe, bătrâna rămase nemișcată, privind femeia dinăuntru. Chipul i se lumină:
— Oh, hi, Mom!
O, bună, mami!
Întoarse capul spre Mălina și arătă oglinda, triumfătoare:
— See? I told you. My mom came.
Vezi? Ți-am spus eu. A venit mama.
Mălina o acoperi cu o pătură subțire.
— Yes, dear.
Da, scumpă.
Apoi se întoarse foarte serioasă spre oglindă:
— Good morning, Madam. How are you today?
Bună dimineața, doamnă! Ce mai faceți astăzi?
Așteptă politicos un răspuns.
— I'll leave you two alone.
Vă las singure.
Mary zâmbi femeii din oglindă. Homer își aminti de o altă mamă:
|
τρὶς μὲν ἐφωρμήθην, ἑλέειν τέ με θυμὸς ἀνώγει, τρὶς δέ μοι ἐκ χειρῶν σκιῇ εἴκελον ἢ καὶ ὀνείρῳ ἔπτατ᾽· ἐμοὶ δ᾽ἄχος ὀξὺ γενέσκετο κηρόθι μᾶλλον |
Odiseea, XI, 206-208 |
|
De trei ori m-am repezit, iar inima mă îndemna s-o cuprind; de trei ori mi-a zburat din mâini, asemenea unei umbre |
Am ieșit după Călin și Mălina. Se prăbușiră amândoi pe canapeaua albă din living. Călin își lăsă capul pe spate și închise ochii. Mălina rămase cu coatele pe genunchi, privind în podea. Câteva secunde casa tăcu, dar pentru foarte puțin. Dintr-o cameră de la capătul coridorului venea un geamăt monoton.
— Cu Scott ce facem? întrebă Mălina.
— Un drac facem!
Apoi, din celălalt capăt al coridorului:
— Help! Anyone, please, help!
Ajutor! Mă poate ajuta cineva, vă rog?
Nimeni nu se mișcă.
— Kiiim?
Călin deschise ochii.
— Kim pe dracu să te ia!
Își puse palmele peste față.
— Nu mai pot.
Mălina nu-l auzi.
— Cât o fi ceasul?
Călin se uită spre ceasul de pe perete.
— Optzeci de minute prea devreme.
Mălina pufni în râs.
— Hai să îi pregătim de duș.
— Anyone! Help! Kiiim? Is anybody here?
Ajutor! Kim? E cineva aici?
Călin rămase pe canapea, cu fruntea sprijinită în palmă.
Apoi se auzi bastonul. Tac. Târș. Tac. Târș. Tac. Carl apăru la capătul coridorului. Înalt, bine făcut, înainta sprijinindu-se când în baston, când în perete.
— Hello? Helloooo!
Alo? Alooo!
Îl văzu pe Călin.
— Hey! My friend!
Hei! Prietene!
Se apropie și coborî vocea, de parcă urma să-i propună o infracțiune.
— Let's have a smoke.
Hai să fumăm o țigară.
Călin ridică în sfârșit capul.
— You know what? Let's fucking have one.
Știi ceva? Hai dracului să fumăm una.
Carl se uită prudent spre intrare.
— Is the barber here?
E frizerul aici?
— Who?
Cine?
Carl se apropie și mai mult.
— The fucking owner.
Nenorocitul de patron.
Călin se duse să-și pună un tricou și niște pantaloni scurți. Reveni cu un pachet roșu de Marlboro.
Făcu doi pași. La al treilea se opri. Privirea îi coborî spre podea. Sub talpa goală avea ceva moale și maroniu. Alte bucăți continuau de-a lungul coridorului, ca un traseu.
— What the fuck did you do?
Ce dracu ai făcut?
Carl îi urmări privirea. După câteva momente, înțelese.
— Oh! That?
O! Asta?
Ridică nevinovat din umeri.
— I lost my diaper.
Mi-am pierdut scutecul.
Călin închise ochii. Apoi îi deschise, dar păreau alții.
— Futu-ți să-ți fut! Treci în mă-ta la duș!
Îl apucă de braț și îl trase spre baie. Carl se dezechilibră și se agăță de el. Când își recăpătă echilibrul, pe tricoul lui Călin rămăseseră câteva urme maronii.
— Where are we going? Bathroom? What about the smoke?
Unde mergem? La baie? Dar cu țigara cum rămâne?
Călin îl împinse spre baie într-o cavalcadă de înjurături românești. Carl era descumpănit. Nu înțelegea nici cuvintele, nici schimbarea de dispoziție a prietenului său. În spatele lor rămâneau urme pe podea și, ici-colo, pe pereți. Dinspre cealaltă parte a casei venea Mălina, împingând un cărucior spre a doua baie.
În cărucior, Mary. La fel de bine dispusă ca atunci când își întâlnise mama în oglindă. Roțile trecură prin urmele de pe coridor. Mălina se opri, privi podeaua, privi spre baie, cedă, îi dădură lacrimile. Mary îi atinse mâna:
— Are we going to Hollywood?
Mergem la Hollywood?
Mălina își șterse obrazul.
— Yes, dear.
Da, scumpă.
Și împinse căruciorul mai departe.
Mergeau la Hollywood.
Musafirul
Locuiam de câteva zile într-o casă de bătrâni. Ajunsesem acolo printr-un prieten care îl cunoștea pe Bob, proprietarul. Bob acceptase să mă primească pentru trei luni. Nu eram angajat, nu eram nici voluntar, nu aveam program, fișă sau responsabilități precise. Eram ceva greu de definit, un fel de musafir: nimeni nu înțelegea prea bine ce fac și ce caut acolo. Mai dădeam o mână de ajutor când mi se cerea și când nu: împingeam un cărucior, aduceam un pahar cu apă, ridicam ceva de pe jos, stăteam lângă cineva. Mai ales: stăteam lângă cineva. Aveam, cumva, timp. În casa aceea, timpul era distribuit foarte inegal. Călin și Mălina nu aveau niciodată destul. Bătrânii nu știau cât mai aveau. Eu eram undeva la mijloc. Călin și Mălina nu știau ce să creadă despre mine. Un român apărut din senin, căruia Bob îi dăduse o cameră și libertatea suspectă de a nu face aproape nimic. La început, când intram în bucătărie, unele conversații se opreau. Călin mă măsura din ochi:
— Ai dormit bine?
— Bine.
— Te-a trezit alarma?
— M-a trezit.
— Te obișnuiești.
Nu știam dacă era o încurajare sau o amenințare.
Mălina vorbea mai puțin. Îmi făcea uneori o cafea fără să cer și continua ce avea de făcut. Erau foarte tineri. Mult mai tineri decât îmi păruseră în prima dimineață. Oboseala îmbătrânește oamenii repede. Veniseră în America pentru ceea ce veneau mulți dintre românii pe care îi întâlnisem atunci: să strângă bani, să reziste o vreme, să se întoarcă sau, mai ales, să nu se mai întoarcă. Planurile emigrantului au avantajul că pot fi amânate fără să pară abandonate. Viitorul începe întotdeauna după următorul salariu.
În casa lui Bob, viitorul avea însă o ironie pe care Călin și Mălina nu păreau s-o observe. Își construiau viitorul având grijă de cei ajunși aproape la capătul lui: îi trezeau, îi spălau, îi îmbrăcau, le schimbau scutecele, le măsurau medicamentele, le pasau mâncarea, îi ridicau când cădeau, îi puneau în pat, notau dacă mâncaseră, dacă dormiseră, dacă avuseseră scaun. Apoi o luau de la capăt. Zi după zi. Călin ridică un trup din pat. Mâine îl va ridica din nou. Mălina zdrobește pastilele. Mary trebuie dusă la baie. Lizzie o strigă pe Kim. Carl vrea o țigară. Cineva apasă alarma. Casa începe din nou. Nu așa îmi imaginasem o casă de bătrâni. Nu erau coridoare lungi ca de spital, infirmiere în uniforme sau saloane cu paturi aliniate. Era o casă americană mare, într-un cartier din Phoenix. Living. Bucătărie. Dormitoare. Patio. Piscină. Aerul condiționat care lupta fără încetare cu Arizona.
Casa lui Bob era o casă cu șapte paturi. Fiecare om ocupa unul. Patul este unitatea de măsură a industriei îngrijirii. Companiile numără paturi, cumpără paturi, calculează câte sunt ocupate și câte au rămas goale.
Eu eram singurul pat din casă care nu producea bani. Poate tocmai de aceea Călin mă privea cu suspiciune. Nu-l auzii când veni lângă mine în patio. Își aprinse o țigară. Îmi întinse pachetul. Am luat una. Mă privi în timp ce-mi dădea un foc.
— Tu de unde îl știi pe Bob?
— Printr-un prieten.
— Ce prieten?
I-am spus. Călin trase din țigară.
— Și Bob te lasă să stai aici trei luni?
— Așa se pare.
— Gratis?
Am ezitat.
— Da.
Râse cu zgomot.
— Nu pot să cred așa ceva!
În piscină tremura lumina dimineții. Apa era limpede, albastră, indiferentă.
— Și tu ce vrei să faci aici toată ziua?
— Vorbesc cu oamenii.
Călin se uită nedumerit spre mine.
— Cu ce oameni?
Am arătat spre casă.
— Cu ăștia?
— Cu ăștia.
— Și ce dracu să vorbești cu ei?
Din casă se auzi o voce:
— Kiiim!
Călin se făcu că nu o aude. Mai trase o dată din țigară.
— Vezi? Pe asta o poți întreba unde a pierdut-o pe Kim.
— Cine-i Kim?
Ridică din umeri.
— Dacă afli, să-mi spui și mie.
Tabelul
La șase începeau dușurile. Nu știu cine stabilise că bătrânețea trebuie spălată la șase dimineața. Bob, probabil. În casa aceea, originea regulilor nu mai interesa pe nimeni, trebuiau doar respectate. Călin îl duse pe Carl la baie, Mălina intră după Mary, eu îmi făceam o cafea. În primele zile, avusesem un sentiment neplăcut văzându-i alergând prin casă, în timp ce eu stăteam la masa din bucătărie cu o cană în față. Treptat, învățasem harta posibilelor mele responsabilități, și avea hotare foarte strâmte.
— Dă-mi prosopul ăla! îmi strigă Călin din baie.
I l-am dus. Carl stătea gol pe un scaun de plastic sub duș.
— Cold! Cold!
Rece! Rece!
— It's fucking warm, Carl.
E caldă, fir-ar să fie, Carl.
— Cold!
Rece!
Călin băgă mâna sub jet și și-o trase repede.
— Look. Hot.
Uite. E fierbinte.
Carl îl privi ofensat.
— Cold.
Rece.
— Bine, mă. Cold.
Mai dădu drumul la apă caldă.
Carl zâmbi, satisfăcut.
— That's better.
Așa e mai bine.
Călin se uită la mine.
— Vezi? Negocieri internaționale.
După dușuri veneau scutecele, după scutece, hainele, după haine, micul dejun, după micul dejun, medicamentele, după medicamente, vasele, după vase, rufele, după rufe, podelele. Între ele, veneau lucrurile care nu figurau în program: cineva cădea, cineva vărsa, cineva refuza să mănânce, cineva trebuia întors în pat, cineva apăsa alarma, cineva o căuta pe Kim. Casa funcționa printr-o succesiune de verbe: ridică, spală, șterge, îmbracă, hrănește, zdrobește, notează, schimbă, curăță. Bătrânii înșiși păreau să dispară dintre verbe.
La micul dejun, Mălina avea în față șapte farfurii. Nu toate conțineau același lucru. Pentru unul tăia mâncarea mărunt. Pentru altul o pasa. Cuiva îi punea mai puțină sare. Altcineva nu avea voie zahăr. Pastilele stăteau aliniate în recipiente mici. Le verifica, le număra, le zdrobea, le amesteca.
— Asta-i a lui Jim?
— Nu, aia-i a lui Robert.
— Și asta?
— Mary.
— Sigur?
Mălina se opri. Se uită din nou.
— Da.
Călin ridică din sprâncene.
— Să nu-i dai dracului la una Viagra și la altul somnifer.
Mălina îl repezi:
— Du-te și schimbă-l pe Carl.
— L-am schimbat.
— Atunci schimbă-te pe tine.
Călin își mirosi tricoul.
— Încă merge.
Mary era deja la masă.
— Are we going to Hollywood today?
Mergem la Hollywood astăzi?
Mălina îi puse farfuria în față.
— After breakfast.
După micul dejun.
Mary se lumină.
— Wonderful.
Minunat.
Pe frigider, observai un tabel: nume, ore, semne, abrevieri, medicamente, mese; și o rubrică pe care n-am înțeles-o:
— Ce-i asta?
Mălina se uită.
— Caca.
Am crezut că glumește, deși nu ar fi fost modul ei de a glumi. Am privit din nou tabelul: Mary avea o bifă, Carl, două, Jim, nimic. Bătrânețea, odată intrată în instituție, produce o cantitate impresionantă de informație. Trupul devine document: ce intră, ce iese, cât doarme, cât cântărește, ce mai poate face singur, ce nu mai poate.
Bob apărea la casa de bătrâni mai zilnic. Mașina oprea în fața casei, iar Călin devenea alt om:
— Bob!
Începea inspecția: jaluzelele, temperatura, frigiderul, podeaua, băile, camerele, paturile. Călin și Mălina făceau tot prin casă. Pentru patru dolari pe oră pentru amândoi, opt ore pe zi, care deveneau douăsprezece sau șaisprezece, dar rămâneau opt. Când am auzit suma, am crezut că n-am înțeles:
— Patru?
— Patru.
— Pe oră?
Călin râse.
— Nu, pe minut.
Locuiau acolo, mâncau acolo, munceau acolo. Granița dintre program și viață dispăruse aproape complet.
— Ce să facem? Mai stăm puțin, spunea Mălina.
Nellie avea nouăzeci și nouă de ani. Dintre toți, ea părea să înțeleagă cel mai bine ce se întâmpla în jurul ei. Nu știam ce declanșase conversația ei cu Mălina. Programul, banii, Bob sau faptul că cei doi nu puteau pleca nicăieri, măcar într-o mică excursie. Nellie întrebă:
— How much does he pay you?
Cât vă plătește?
Mălina ezită.
— It's okay.
E în regulă.
Nellie nu acceptă răspunsul.
— How much?
Cât?
— Four dollars, for both.
Patru dolari, pentru amândoi.
Bătrâna se uită la ea, nedumerită.
— An hour?
Pe oră?
— Yes, for both.
Da, pentru amândoi.
Nellie tăcu, îngândurată. Sau socotea ceva. Apoi:
— And you live here?
Și locuiți aici?
— Yes.
— Both of you?
Amândoi?
— Yes.
— And if somebody needs you at night?
Și dacă cineva are nevoie de voi noaptea?
Mălina zâmbi.
— We get up.
Ne trezim.
Nellie se sprijini mai bine de pernă.
— That's not a job.
Asta nu e o slujbă.
Mălina râse.
— It's the rule.
Asta-i regula.
Nellie depindea de Mălina ca să mănânce, să se spele, să se îmbrace și să ajungă la baie. Și totuși, pentru câteva secunde, raportul dintre ele se inversă.
— This is not a rule.
Asta nu e o regulă.
— This is slavery.
Asta e sclavie.
Mălina zâmbi trist.
— We're okay.
Suntem bine.
Nellie dădu din cap.
— You're not.
Nu sunteți.
— You’re not okay. You’ve just learned to call it okay.
Nu sunteți bine. Doar ați învățat să-i spuneți „bine”.
— You take care of us. Who takes care of you?
Voi aveți grijă de noi. De voi cine are grijă?
Inspecția
Mălina așeză farfuriile și tacâmurile pe masă. Călin îi adună pe bătrâni din camerele lor, unul câte unul. Din baie se auzi o bătaie nervoasă în ușă. Călin deschise. Jim era în picioare, cu pantalonii în vine, ținându-se cu amândouă mâinile de bara prinsă în perete. Tremura. Genunchii îi erau nesiguri chiar și atunci când nu trebuia să meargă nicăieri. Călin îl șterse cu un șervețel umed, îi puse scutecul și îi ridică pantalonii. Înainte să tragă apa, privi în vas.
— Mamă, ce căcătoc! Octavian, vino să vezi ce n-ai văzut în viața ta!
M-am apropiat. Înăuntru se răsucea o spirală de proporții neobișnuite. Călin o mai contemplă o clipă. Jim nu păru impresionat de performanță. Călin îl prinse de braț și ieșiră încet pe coridor. Jim pășea cu grijă, tremurând.
— Dacă tot ești scriitor, notează-l pe Jim că s-a căcat!
Am căutat rândul lui Jim pe afișul de pontaj al rahatului. Am pus un X în dreptul lui.
— Jim face doar o dată pe săptămână? Numai vinerea!
Călin se uită la tabel.
— Cam așa.
Intră în camera lui Scott. Scott stătea într-un scaun special. Nu putea să-și miște mâinile. Nici maxilarele nu-l mai ascultau bine. Călin îl hrănea cu lingurița. Îi duse o lingură la gură. Scott se înecă. Călin așteptă puțin și încercă din nou.
Robert făcea ture în jurul stâlpului dintre bucătărie și coridor. Grăsuț, cu părul și barba albe, părea un Moș Crăciun sprijinit într-un plimbător. Înainta larg și metodic, fără grabă.
— Robert, go to the table! îi strigă Mălina.
Robert, du-te la masă!
— One more lap.
Încă o tură.
La masă, Lizzie privea pe geam. Afară înflorise un arbore cu flori roșii.
— It's so beautiful! What is this? Bougainvillea?
E atât de frumos! Ce este? Bougainvillea?
Se apropie puțin de geam.
— So beautiful!
Ce frumos!
Robert își termină tura și se așeză lângă Charlotte. Charlotte avea șaptezeci și șapte de ani și privea mereu într-un punct pe care nu-l vedea nimeni altcineva. Părul lung și alb îi cădea peste umeri și se răspândea pe masă. Mâinile descărnate strângeau marginea mesei. Mălina începu să pună mâncarea. Charlotte împinse masa. Robert își prinse farfuria.
— She's moving the table!
Asta mișcă masa!
— Charlotte, don't do that!
Charlotte, nu face asta!
Charlotte nu răspunse. Luă lingura și începu să umble în farfuria lui Robert. Robert și-o trase spre el, copilărește. Charlotte reveni la propria farfurie, luă o lingură de mâncare și o vărsă intenționat pe fața de masă. Mălina îi smulse lingura. Șterse pata.
Brusc, ușa de la intrare se deschise larg. Ușa era mereu închisă, nimeni nu putea intra fără să anunțe în afară de proprietari, Bob și Iulia.
Bob era bondoc și mergea legănat, cu aerul unui om care tocmai sosise într-un loc unde se aștepta ca toate lucrurile să funcționeze după regulile lui. Purta pantaloni scurți, pantofi sport și o cămașă cu flori. Iulia, mai înaltă și suplă, avea fustă, pantofi sport și o cordeluță care îi ținea părul. Bob se opri în fața mesei. Îi inspectă pe rând pe Robert, Charlotte, Jim și Lizzie.
— Hi! How are you doing today? Everything fine?
Bună! Ce mai faceți? Totul e în regulă?
Carl izbucni:
— The barber! Are you going to cut my hair again?
Frizerul! O să-mi tai iarăși părul?
Bob îl ignoră. Se duse în camera lui Scott. Călin încerca în continuare să-l hrănească. Scott se înecă. Bob se opri lângă ei.
— Nu așa trebuie. Trebuie să îi dai câte puțin.
Se uită în bol:
— Compoziția trebuia să fie mai moale.
Îl privi mustrător pe Călin, clătinând din cap:
— Iar n-ai mixat-o suficient…
Îl șterse pe Scott pe față de resturile de mâncare:
— Trebuie să îi dai timp să respire.
Luă bolul:
— Să-ți arăt.
Călin se răsti:
— Așa am făcut și eu. Mă crezi chiar tâmpit?
Bob rămase o clipă stupefiat:
— Aici nu ai voie să fii nervos.
Lăsă bolul:
— Te-am remarcat de câteva zile că te tot răstești la pacienți. Trebuie decât să le dai love. Asta e tot ce mai putem face pentru ei. Când ești nervos, te simt și le faci rău.
Ieși nemulțumit din camera lui Scott. Pe hol se opri brusc:
— Abi! Abigail!
Nimic.
— Unde s-a dus Abi?
Strigă din nou:
— Abi! Julie, fetița e cu tine?
Mălina îl privi:
— Dar ai venit cu ea?
Iulia apăru dintr-o cameră. Bob rămase încremenit o fracțiune de secundă, apoi ieși val-vârtej pe ușă. De la fereastră îl văzurăm alergând spre mașina neagră. Deschise portiera din spate și smulse copilul de pe banchetă. Când intră din nou, Abigail era roșie ca racul. Avea cam un an și transpira abundent.
— Julie, cum ai putut să uiți fetița în mașină pe căldura asta? Vrei să omori copilul? Nu ai văzut câte cazuri au fost?
Iulia îl privi mustrător:
— Tu trebuia să o iei. N-aveai altă treabă.
Abigail începu să plângă. La masă, supa rămăsese aproape neatinsă. Călin strânse farfuriile și vărsă conținutul într-un dispozitiv de lângă chiuvetă, apoi trânti farfuriile în mașina de spălat vase.
Bob îl urmărise:
— Vino puțin, Călin. Trebuie să discutăm.
Ieșiră prin spate, în patio. Căldura îi izbi în față. Călin începu aproape imediat să transpire. Bob se opri în fața lui, cu picioarele depărtate:
— Așa nu se mai poate. Te-am rugat să te comporți civilizat. Aici nu e România.
Îl amenință cu degetul:
— Dacă se mai întâmplă o dată, vă scot bagajele în stradă.
Călin plecă fruntea:
— Îmi pare rău… Dar…
— Nici un dar. Să nu se mai repete. Ne-am înțeles?
Intrară. Călin avea lacrimi în ochi. Bob începu inspecția. Dispăru într-o cameră:
— Călin, vino puțin!
Bob arătă spre fereastră:
— Deci blaindurile trebuie să stea peste zi opăn la un unghi de 45 digri. Iar seara le cloz complit.
Jaluzelele trebuie să stea peste zi deschise la un unghi de 45 de grade. Iar seara le închizi complet.
Călin privi jaluzelele:
— Dar le-am închis. Și nu sunt la 45?
— Nu, sunt la 50. Dacă mergem afară, să vezi că se vede înăuntru. Oamenilor nu le place. Iar aseară, la camera lui Jim, nu ai închis blaindurile. Am trecut pe la miezul nopții și m-am uitat înăuntru prin geam.
Călin nu mai spuse nici o vorbă.
— Patul lui Jim nu avea bara de protecție. Înțelegi ce se poate întâmpla dacă ar cădea?
Așteptă până când Bob dispăru. Se uită la mine. Ridică două degete spre jaluzele și le înclină câțiva milimetri:
— Acuma-i America salvată, băga-mi-aș!
În bucătărie, Iulia îi explica Mălinei cum să pregătească medicamentele. Călin își căută de lucru. Intră în baia bărbaților și începu să șteargă oglinda. Apoi chiuveta. Oglinda era curată. Chiuveta strălucea. Călin continua să șteargă.
Din bucătărie se auzi Bob. Avea capul în frigider:
— Mălina, ți-am spus să dai cake-ul ăsta prima dată. Și căpșunile trebuie date primele, că sunt cele mai perisabile fructe.
Mălina protestă:
— Toate fructele sunt la fel de perisabile…
Bob nu o auzi sau se prefăcu că nu o aude:
— Dar carnea de ce ați pus-o în congelator? Am dat atâția bani pe ea, să fie proaspătă.
— Dar unde s-o pun să nu se strice?
— Trebuia gătită proaspătă.
— Dar Iulia mi-a lăsat alt meniu, fără carne, azi…
Bob aprinse luminile. Opri ventilatoarele:
— V-am rugat să aprindeți luminile ziua și să opriți fenurile. Iar temperatura trebuie setată la 80, de ce e la 67? Bătrânii răcesc foarte ușor.
— Dar e groaznic de cald.
Bob schimbă setările:
— Am spus la 80. Dacă vine controlul, o încurcăm. O să-ți rețin ție amenda, nu?
Se opri. Privi podeaua:
— Dar ce sunt petele astea?
Își plimbă privirea de-a lungul holului:
— Călin! Ai spălat pe jos?
— Normal. O fac în fiecare seară. Probabil s-a murdărit acum.
— Dar nu speli numai seara. Speli de câte ori este nevoie. De zece ori pe zi dacă e cazul.
Bob plecă mai departe. Călin așteptă să se îndepărteze. Se apropie de Mălina:
— Ce dracu mai vrea ăsta de la noi?
Mălina nici nu ridică ochii:
— Taci.
Călin se întoarse în baie și apucă din nou cârpa. Oglinda era foarte curată. Continuă s-o șteargă.
Neonul
Călin spăla din nou pe jos pe coridor. În camera lui Nellie, Mălina îi termina manichiura. Nellie era mică cât un ghem de ață, lucidă și simpatică.
— What’s your husband doing?
Ce face soțul tău?
— Washing the floor.
Spală podelele.
Nellie ridică sprâncenele.
— Again? He just washed it two hours ago.
Iarăși? N-au trecut două ore de când a spălat.
— This is the rule.
Asta e regula.
Nellie se uită la ea.
— Oh, poor things...
Of, sărmanii de voi...
Mălina îi privi unghiile.
— You’re ready now. I’ll be going. Have a good night, Nellie dear!
Ești gata acum. Mă duc. Noapte bună, Nellie scumpă!
Se aplecă și o sărută pe obraz. Nellie îi întoarse gestul. Mălina o înveli și stinse lumina.
— You too, dear!
Noapte bună și ție.
Închise ușa. Călin era chiar în spatele ei, cu mopul.
— Mai ai?
— Cinci minute. Pune ceva de băut și hai la o țigară.
Mălina turnă whisky în trei pahare, puse gheață și ieși în patio. Se așeză pe un scaun de plastic și își aprinse o țigară. Aspersoarele porniră. Călin veni după câteva minute și se trânti, sfârșit, pe un scaun. Își aprinse și el o țigară.
— Hai, că a trecut și azi...
— Nu mai pot, Măli. Gata.
— Hai, mă, ce naiba! Te lași așa acuma. În câteva luni ne punem pe picioare...
— În câteva luni mă pun în groapă așa...
— Nu mai vorbi prostii. Îl tot bagi pe prostul ăla de Bob în seamă!
— M-a amenințat că ne aruncă în stradă.
Mălina îl privi câteva secunde. Mai trase un fum, apoi se uită spre cer.
— Trebuie să încercăm să mai rezistăm un pic. N-avem încotro.
Dincolo de gard se auziră râsete. În curtea vecină, un grup de tineri sărea în piscină.
— Auzi-i... N-au nici o grijă. Mama ei de viață!
— Termină odată!
— Termin. Termin cu toate. Întâi îl omor pe Bob, apoi îi iau pe rând pe moși.
Mălina începu să râdă.
— Și cum l-ai omorî?
Călin răspunse fără să ezite:
— Pe Bob? I-aș băga mopul pe gât și i l-aș scoate pe cur. Și atâta aș freca, să nu mai aibă nici o pată.
Mălina izbucni în râs. Nici eu nu mă putui abține. Călin se uită spre cer.
— Uită-te la stelele astea. Parcă îs neon. N-au lumină, n-au viață, ca acasă... Și ai observat că aici nu sunt greieri? Ai auzit tu vreunul?
— Ce-mi pasă mie de greieri! Sunt bani. Pentru asta am venit. Dacă voiai să asculți greierii, de ce n-ai rămas acasă? Să-ți urmezi vocația de dascăl la țară... Apostol Bologa...
— Bine că ești tu actriță la Hollywood...
Tăcere. Încă un rând de whisky. Călin izbucni:
— Bă, cum poate să fie ăsta așa? Ce bolovan! Cum naiba a reușit ăsta în America? Ori numai proștii reușesc în lumea asta? Ce idiot!
— Dar dă-l naibii de îmbuibat! Ce-ți tot bați capul cu el? Ne plătește?
— Cu patru dolari împreună?
Mălina nu răspunse. Călin bău paharul dintr-o dată. Mălina își mută scaunul puțin, până când aspersoarele începură să-i stropească picioarele. Dinăuntru se auzi zgomot. Ușa spre patio se deschise. Carl se îmbulzea afară:
— Do they give us dinner today?
Servesc cina astăzi?
Mălina îi răspunse răstit:
— You had dinner, Carl. It’s bedtime. Go back to sleep.
Ai servit cina, Carl. Acum e vremea somnului. Du-te înapoi la culcare.
Carl se uită la Călin și duse două degete la gură, imitând o țigară. Călin îi întinse una. Mălina se enervă:
— Iar îi dai țigară? Ăsta ți se urcă în cap.
Călin nici n-o băgă în seamă:
— What is life, Carl?
Ce e viața, Carl?
Carl își aprinse țigara. Se gândi.
— Life is something else, my friend.
Viața e altceva, prietene.
Mălina intră în casă și trânti ușa. Călin rămase cu ochii la stele. Carl învârtea țigara aprinsă între degete.
Oglinda
Pe Jim îl găseam adesea în fața oglinzii. Nu știu dacă se privea. Poți sta în fața unei oglinzi fără să te mai cauți în ea. Jim avea zile în care putea purta o conversație aproape normală și zile în care întrebarea dispărea înainte să apuce să-i răspundă. Stătea pe marginea patului, cu fața spre oglinda de pe perete. M-am oprit în ușă:
— Good morning, Jim.
Bună dimineața, Jim.
Își întoarse capul:
— Good morning.
Bună dimineața.
— Can I come in?
Pot să intru?
Mă privi, încercând să stabilească dacă mă cunoștea:
— Sure.
Sigur.
Am tras un scaun lângă el:
— What are you doing?
Ce faci?
— I'm looking.
Mă uit.
— At what?
La ce?
Arătă spre oglindă:
— That guy.
La tipul ăla.
Am râs. Jim nu.
— Do you know him?
Îl cunoști?
— I used to.
Îl cunoșteam cândva.
Întrebările aveau o durată de viață. Unele rezistau suficient cât să primească răspuns, unele mureau pe drum. Îl întrebam despre Phoenix și ajungeam în California, îl întrebam despre familie și îmi vorbea despre o mașină, îl întrebam despre copilărie și, după câteva propoziții, mă întreba cine sunt. Și, dintr-odată, se deschidea câte o ușă:
— Have you ever been to Sedona?
Ai fost vreodată în Sedona?
— No, but I'm planning to go soon.
Nu, dar plănuiesc să merg curând.
Jim se uită la mine de parcă tocmai mărturisisem o lacună gravă în educație:
— You have to go.
Trebuie să mergi.
— Why?
De ce?
Își ridică încet mâna, desenând:
— The red rocks.
Stâncile roșii.
Și începu să-mi vorbească. Nu mai era omul care uitase întrebarea de acum două minute. Își amintea lumina. Își amintea culoarea pământului. Își amintea că fusese cu fiica lui.
— How old was she?
Câți ani avea?
Jim răspunse fără să ezite:
— Four.
Patru.
Ploaia îi prinsese acolo. Se adăpostiseră undeva. Era și o oglindă. Fiica lui se uitase la el. Și îi spusese ceva… Jim tăcu. Am așteptat, în casa aceea învățasem să aștept după cuvinte. Câteodată veneau:
— You made it prettier, Daddy.
Ai făcut-o mai frumoasă, tati.
N-am înțeles imediat:
— What?
Ce?
Arătă spre oglindă:
— She said: You made the mirror prettier, Daddy.
A spus: Ai făcut oglinda mai frumoasă, tati.
Putea uita dacă mâncase, putea uita de ce se ridicase, putea uita întrebarea înainte să termine răspunsul, dar o fetiță de patru ani, în Sedona, continua să-i spună tatălui ei că făcea oglinda mai frumoasă. Călin intră fără să bată. Avea în mână un scutec curat:
— Jim, buddy.
Jim, prietene.
Jim se uită la el întrebător:
— Hey.
Salut.
— Time to change.
E timpul să te schimbăm.
Apoi, spre mine:
— Hai, scriitorule, pauză publicitară.
M-am ridicat. Jim mă privi:
— Where are you going? Why?
Unde pleci? De ce?
Călin ridică scutecul:
— Because I'm about to make you beautiful.
Pentru că sunt pe cale să te fac frumos.
Jim se uită la el, apoi la mine:
— He's an asshole.
E un tâmpit.
Am început să râd. Călin se prefăcu că nu înțelege:
— Ce zice?
— Că te iubește.
— Știam eu.
Am ieșit. Călin închise ușa. Cincisprezece minute mai târziu am intrat din nou:
— Jim?
Se uită la mine ca la un străin:
— Do I know you?
Te cunosc?
— We've met before.
Ne-am mai întâlnit.
— Oh.
Aha.
Am stat o vreme fără să vorbim. Apoi am arătat spre oglindă:
— Beautiful mirror.
Frumoasă oglindă.
Jim se uită la ea. După câteva secunde, zâmbi:
— I make it prettier, don't I?
O fac mai frumoasă, nu-i așa?
Țigara
Nu-i mai cunoșteam doar după chipuri, îi cunoșteam după zgomote. Bastonul era Carl. Kim! era Lizzie. Un cărucior împins prea repede pe gresie era Mălina. O înjurătură în românește, Călin. Geamătul, Scott. Carl fuma. Asta era una dintre certitudinile vieții lui. Uita lucruri, confunda oameni, își pierdea scutecul, uneori nu mai știa în ce cameră trebuia să intre, dar țigara rămăsese într-un loc al memoriei încă neatins.
— My friend.
Prietene.
Așa îl striga pe Călin. Uneori și pe mine. Nu știu dacă era semn de afecțiune sau pur și simplu nu ne mai ținea minte numele:
— My friend.
Prietene.
— Yes, Carl?
Da, Carl?
Se apropie conspirativ:
— Let's have a smoke.
Hai să fumăm o țigară.
Îi întinsei pachetul. Carl fuma încet, cu seriozitatea cu care alți oameni își spun rugăciunea.
— Good?
Bună?
Se uită la mine:
— What?
Ce?
— Cigarette.
Țigara.
Privi țigara dintre degete, ca și cum atunci o observase:
— Oh.
Aha.
Trase din ea.
— Yes.
Da.
Am stat o vreme fără să vorbim. Nu toate tăcerile din casa lui Bob trebuiau umplute.
— Carl?
— Yeah.
Da.
— What is life?
Ce este viața?
Carl trase din țigară, se uită la piscină, apoi la cer. Mă pregăteam pentru ceva important.
— Life?
Viața?
— Yes.
Da.
Mai trase o dată din țigară.
— Life is something else, my friend.
Viața e altceva, prietene.
Am așteptat.
— That's it, again?
Atât, iarăși?
Se uită mirat la mine:
— What?
Ce?
Mary deschise brusc ușa spre patio:
— Are you the driver? Are you taking us?
Ești șoferul? Ne duci?
— Where?
Unde?
Mă privi surprinsă:
— Hollywood.
La Hollywood.
— Not today.
Nu azi.
Chipul i se întristă. Am simțit imediat că făcusem o greșeală.
— Tomorrow, am adăugat.
Mâine.
— Tomorrow?
Mâine?
— Tomorrow.
Mâine.
Zâmbi.
— Wonderful.
Minunat.
Tocmai îi promisesem unei femei de optzeci de ani că mâine o voi duce la Hollywood. Începusem să descopăr că adevărul funcționează diferit într-o casă în care memoria nu mai funcționează. Am condus-o înapoi, înăuntru. O auzii pe Lizzie:
— Kiiim!
Kim!
— She's coming.
Vine.
— Where is she?
Unde e?
— I don't know.
Nu știu.
— Find her!
Găsește-o!
— I'll try.
O să încerc.
Când am revenit, Carl tocmai terminase o nouă țigară. Călin sorbea dintr-un Budweiser.
— My friend, spuse Carl.
Prietene.
Se uită la mucul dintre degete. Apoi la mine. Pentru o clipă am crezut că își amintea conversația noastră:
— Life...
Viața...
Am așteptat:
— Yes?
Carl se încruntă. Căuta ceva. Un cuvânt. O idee. Apoi ridică din umeri:
— Can I have another cigarette?
Îmi mai dai o țigară?
Călin izbucni în râs:
— Poftim, ai definiția vieții, scriitorule! Notează!
Geamătul
Mi-am făcut curaj să intru în camera lui Scott. Era întins în pat, cu ochii deschiși, corpul părea și mai rigid decât prima dată când îl văzusem, brațele îi rămâneau lipite de trup, degetele strânse, maxilarele abia i se mai deschideau. Boala avea un nume din foarte multe cuvinte. Bob îmi spusese că era atât de rară, încât se cunoșteau atunci doar trei familii în lume: una în Phoenix, una în Franța și una în China. Nu exista tratament. Mușchii cedau unul câte unul. Creierul, nu. Scott înțelegea. Tot. M-am apropiat. Am tras un scaun lângă pat. Ne-am privit minute bune, fără cuvinte. Deodată, se auziră tocuri pe coridor. O fată apăru în ușă. Era foarte tânără și foarte frumoasă. Se opri în prag când mă văzu:
— Who are you? Some friend of my father I don't know?
Tu cine ești? Vreun prieten de-al tatălui meu pe care nu-l cunosc?
— Are you a caregiver?
Ești îngrijitor?
— Some kind of special caregiver? I've never seen you here before.
Un fel de îngrijitor mai special? Nu te-am mai văzut pe aici.
— And what do you do here?
Și ce faci aici?
— I talk to people.
Vorbesc cu oamenii.
Se uită spre Scott:
— He doesn't talk. So what do you do with him?
El nu vorbește. Atunci cu el ce faci?
— I stay.
Stau.
Mă privi câteva secunde:
— Look at him.
Uită-te la el.
M-am uitat.
— No. Look at him.
Nu. Uită-te la el.
Scott ne privea.
— He understands us.
Ne înțelege.
Am clătinat din cap că știu.
— Do you?
Chiar știi?
Îi atinse fruntea:
— His mind is all there. All of it.
Mintea lui e întreagă. Toată.
Apoi arătă spre trup:
— And this doesn't work. He can't walk. He can't use his hands. He can't feed himself. He can't even talk to you. But he hears you. He understands you. He knows exactly what's happening to him.
Iar ăsta nu mai funcționează. Nu poate merge. Nu-și poate folosi mâinile. Nu poate mânca singur. Nici măcar nu poate vorbi cu tine. Dar te aude. Te înțelege. Știe exact ce i se întâmplă.
— Every day.
În fiecare zi.
— Every fucking day.
În fiecare nenorocită de zi.
— And they call this life.
Și ei numesc asta viață.
— Everybody. Doctors. The law. People who come here and tell us how precious life is. They keep him alive. For what?
Toți. Medicii. Legea. Oamenii care vin aici și ne spun cât de prețioasă este viața. Îl țin în viață. Pentru ce?
— Everybody is so afraid somebody might choose death too easily. Fine. Be afraid. Make rules. Make ten rules. Make a hundred. Ask doctors. Ask judges. Ask psychiatrists. Make absolutely sure.
Tuturor le e atât de frică să nu aleagă cineva moartea prea ușor. Foarte bine. Să le fie frică. Faceți reguli. Zece reguli. O sută. Întrebați medicii. Întrebați judecătorii. Întrebați psihiatrii. Asigurați-vă de o sută de ori.
— But at least ask him.
Dar măcar întrebați-l.
Își puse mâna peste mâna lui.
— Don't ask a priest. Don't ask some politician who will go home tonight, pour himself a drink and scratch his own fucking nose when it itches. Ask him.
Nu întrebați un preot. Nu întrebați vreun politician care se va duce acasă în seara asta, își va turna un pahar și își va scărpina singur nenorocitul de nas când îl mănâncă. Întrebați-l pe el.
— And if he says he wants to live, then you fight for every breath. You do everything medicine can do. Everything.
Și dacă spune că vrea să trăiască, atunci luptați pentru fiecare respirație. Faceți tot ce poate face medicina. Tot.
— But if he says no? If a man like my father, with his mind completely intact, says no again and again... what exactly are you protecting?
Dar dacă spune nu? Dacă un om ca tatăl meu, cu mintea complet întreagă, spune nu iar și iar... ce anume protejați?
— I love my father.
Îmi iubesc tatăl.
— People ask me: do you love him if you want him to die?
Oamenii mă întreabă: îl mai iubești dacă vrei să moară?
— That's why.
Tocmai de aceea.
Un suspin prelung al lui Scott se întâlni cu suspinul fetei.
— You know what the worst part is?
Știi care e partea cea mai rea?
Apoi își privi palmele:
— This is hereditary.
Boala asta e ereditară.
Se uită din nou spre Scott:
— He knew. He knew this could be inherited.
El știa. Știa că boala asta poate fi moștenită.
Își deschise palmele. Le strânse:
— I can do this.
Pot să fac asta.
Le deschise din nou:
— Today.
Astăzi.
Își privi iar degetele:
— Every time something hurts, every time a muscle feels strange, every time my hand shakes or my leg gets stiff for no reason, I'll wonder if this is it.
De fiecare dată când mă va durea ceva, când voi simți ceva ciudat într-un mușchi, când îmi va tremura mâna sau mi se va înțepeni piciorul fără motiv, o să mă întreb: a început?
Își strânse iar degetele:
— Today I can walk out that door. I can pick up a glass. I can eat. I can scratch my face if it itches. I can scream at you. I can tell you to get the hell out of this room.
Astăzi pot să ies pe ușa aceea. Pot să ridic un pahar. Pot să mănânc. Pot să mă scarpin pe față dacă mă mănâncă. Pot să țip la tine. Pot să-ți spun să ieși dracului din camera asta.
Arătă spre tatăl ei:
— He can't.
El nu poate.
Apoi, aproape în șoaptă:
— And maybe one day I won't either.
Și poate într-o zi n-o să mai pot nici eu.
Nu mai privea spre mine.
— So tell me. Why did they have me?
Atunci spune-mi. De ce m-au făcut?
— If you know you can give this to a child, why do you have the child? Because you want one? Because God says so? Because life is a gift?
Dacă știi că poți transmite asta unui copil, de ce mai faci copilul? Pentru că îți dorești unul? Pentru că așa spune Dumnezeu? Pentru că viața e un dar?
— What kind of gift is this?
Ce fel de dar e ăsta?
— He can't decide when to get up. He can't decide when to eat. He can't decide when to turn his head or close his hand. He can't even decide when to wipe the tears off his own face. So why can't he decide when he's had enough?
Nu poate decide când să se ridice. Nu poate decide când să mănânce. Nu poate decide când să-și întoarcă capul sau să-și strângă mâna. Nu poate nici măcar să decidă când să-și șteargă lacrimile de pe obraz. Atunci de ce nu poate decide când a fost de-ajuns?
Scott închise ochii. Fiica lui rămase o vreme tăcută.
— Do you know how old he is? Forty-four.
Știi câți ani are? Patruzeci și patru.
Cuvintele se terminaseră. În cameră nu se mai auzea decât micul zgomot al aerului condiționat. Fiica strânse puternic mâna tatălui. Tatăl nu putea s-o strângă înapoi. Își ținea ochii închiși. De sub pleoape încep să-i curgă lacrimi. Fiica i le șterge, tatăl geme, fiica îi strânge mâna și mai tare. Din pieptul tatălui izbucnește un geamăt lung, adânc. Fiica izbucnește într-un hohot de plâns.
Afară, Phoenix-ul ardea infernal.
Din lumea morților, Ahile îi spunea lui Odiseu:
|
μὴ δή μοι θάνατόν γε παραύδα, φαίδιμ᾽ Ὀδυσσεῦ. βουλοίμην κ᾽ ἐπάρουρος ἐὼν θητευέμεν ἄλλῳ, ἀνδρὶ παρ᾽ ἀκλήρῳ, ᾧ μὴ βίοτος πολὺς εἴη, ἢ πᾶσιν νεκύεσσι καταφθιμένοισιν ἀνάσσειν |
Odiseea, XI, 488-491 |
|
Nu căuta să-mi îndulcești moartea, slăvite Odiseu. Mai bine aș trudi ca argat pe ogorul altuia, în slujba unui om fără pământ, cu puțină avere, decât să domnesc peste toți morții pieriți. |
Piscina
Călin își aprinse o țigară și se uită la piscină.
— Hai, măi, că o să avem și noi una ca asta.
Mălina stătea cu picioarele ridicate pe un alt scaun.
— Da…
— O să vezi.
— Clar…
— Casă. Piscină. Tot.
Mălina trase din țigară.
— Da. La optzeci de ani.
Pentru Călin și Mălina, optzeci de ani era un viitor atât de îndepărtat încât putea fi o glumă. Pentru oamenii din camere era acum.
— Voi chiar vreți să rămâneți aici? i-am întrebat.
Călin ridică din umeri.
— Aici unde?
— În America.
— De unde să știu?
— Păi… pentru ce strângeți bani?
— Pentru noi.
— Și după?
— După ce?
— După ce strângeți.
Se uită la mine.
— Tu pui mult prea multe întrebări.
— Și după ce răspundem, ce faci cu răspunsurile noastre?
Întrebarea Mălinei mă prinse nepregătit. Călin insistă:
— Bă, tu de fapt ce faci aici?
— Stau cu voi la o țigară.
— Asta văd.
— Scriu.
Călin se lăsă pe spate.
— Asta știu.
Mălina întoarse capul.
— Ce scrii?
— Nu știu încă.
— Cum adică nu știi?
— Vorbesc cu oamenii. Notez.
Călin râse.
— Vorbește cu moșii.
— Și ce scrii despre ei?
— Ce-mi spun.
— Păi, jumate nu mai știu ce spun.
— Dacă nu erai așa simpatic, aș fi jurat că te-a infiltrat Bob să supraveghezi. Sau că ești de la imigrări sau de la ceva controale.
— Cum adică, e simpatic?, se agăță Călin de un cuvânt.
— Adică așa, mi-e simpatic! Probleme? El vorbește frumos, zâmbește frumos, se poartă frumos, nu-i bădăran ca tine. Mai bine ai învăța să te porți și tu ca el!
Călin mă privi câteva secunde suspect, dar zâmbi, ca și cum i-ar fi dat dreptate Mălinei. Apoi îl străbătu un gând:
— Și despre noi scrii?
Am tras din țigară.
— Uneori.
Mălina coborî picioarele de pe scaun.
— Ce?
— Lucruri.
— Ce lucruri?
— Ce văd. Ce spuneți.
Călin și Mălina schimbară o privire.
— Și Bob știe?
— Dar pe noi ne-ai întrebat?
— Bob nu știe. Iar că scriu nu înseamnă și că public.
— Nici nu publici nimic până plecăm noi de aici, aia să îți fie clar, că te găsesc oriunde te-ai ascunde.
— Promit. Dar când va fi aia?
— Curând, foarte curând…
— Câți ați condus dincolo de când sunteți aici?
— Ce?
— Câți au murit aici de când sunteți voi?
Din casă se auzi, mai ascuțit decât de obicei:
— Kiiiiiim!
Totuși, nimeni nu se ridică. Călin își aprinse altă țigară din cea pe care tocmai o termina.
— Să scrii că ne plătește patru dolari. Împreună. Deci doi.
— O să scriu.
— Și că muncim ca proștii.
— Scriu ce văd.
— Și că la jaluzele trebuie patruzeci și cinci de grade.
Mălina începu să râdă. Călin prinse curaj:
— Scrie, bă! Scrie tot!
Ridică vocea teatral, spre casă:
— America! America!
Dinăuntru:
— Kiiiim!
Piscina clipoci lângă noi.
— Tu crezi în Dumnezeu? mă întrebă Călin.
Întrebarea veni atât de brusc, încât am crezut că glumește. Mălina se ridică la fel de brusc și se duse înăuntru.
— De ce?
— Te-am întrebat dacă crezi.
— Uneori.
— Cum adică uneori?
— Uneori e mai ușor.
Călin râse:
— Mare scriitor.
— Tu?
— Eu cred.
— Tot timpul?
— Nu chiar…
— Atunci?
Ridică din umeri:
— Dar tot cred și când nu cred.
Mălina reveni:
— Haideți înăuntru. Trebuie să mă ajutați.
Călin își stinse țigara. Se ridică, apoi se uită încă o dată la piscină.
— Să vezi tu. O să am una mai mare ca asta.
— La optzeci de ani, spuse Mălina.
— La șaptezeci și nouă, numai să-ți fac în ciudă.
Intră după ea. Am rămas câteva clipe singur. Apa tremura sub luminile curții. Din casă veneau voci. Pași. Un cărucior. Apoi un geamăt. În casa aceea, fiecare locuia într-un alt timp.
Eu treceam dintr-un timp în altul cu un carnet în buzunar.
Fotografia
Câțiva ani mai târziu am primit o fotografie. Călin și Mălina, cu un copil. Sprijineau un Jeep Cherokee. În spatele lor, o piscină în fața unei case încăpătoare.
Pe verso, Călin scrisese:
Scriitorule, te așteptăm în vizită cu cartea.
P.S. Optzeci de toți am condus dincolo.
Ultimul cocoș
în al treilea anotimp
al unui an de la început de secol XXI
un sat de lângă Beiuș; La Jana, în Spania;
și toate locurile dintre ele
|
Până când adie ziua și fug umbrele… |
Cântarea Cântărilor 2:17 |
Auzenia
Dinu se trezi înainte să sune ceasul. Rămase câteva clipe întins pe spate, sub cearșaful mototolit, cu mâinile sub cap. Primele lumini ale zorilor pătrundeau prin fereastra întredeschisă. Pe podea, hainele aruncate de seara desenau drumul de la ușă până la pat: pantalonii lângă dulap, cămașa peste un scaun, un ciorap la picioarele patului și celălalt cine știe pe unde. I se păru că aude un cocoș. Ascultă mai atent. De jos, din bucătărie, se auzea Florea, trăncănind o cratiță și trântind din când în când câte o ușă. În La Jana, Dinu nu auzise niciodată un cântat de cocoș. Nici nu mai știa bine cum cântă cocoșii. Se ridică brusc în fund și scutură din cap, ca să alunge auzenia.
— Vai, fir-ar să fie, ce vis!
Își coborî picioarele din pat și își căută șlapii. Îi găsi la capul patului, unul peste altul. Vorbea singur:
— Da putere-aș jora că am auzât cocoșu!
Dar aș putea să jur că am auzit cocoșul.
Văzu cocoșul lui tăică-său în minte, țanțoș, cu pieptul înainte și creasta într-o parte, cu pene negre și pete albăstrui, în mijlocul ogrăzii de acasă. De câte ori nu aruncase după el cu ce-i căzuse în mână? O bucată de lemn, un papuc, o mătură, odată chiar și o sapă, de era să-i reteze gâtul. Cocoșul fenta, fugea, se oprea la câțiva pași și cânta, triumfător ca un general care tocmai câștigase o bătălie fără să tragă un foc. Dinu începu să râdă. Când râdea, burta i se mișca în toate părțile.
— Bată-l focare lui dă cocoș… tăt am vrut să-l buntuzăsc, că mult bănat mi-o făcut...
Bată-l sufletul lui de cocoș, de câte ori n-am vrut să-i fac de petrecanie, că multe necazuri mi-a făcut...
Ieși pe coridor numai în chiloți. Din bucătărie îl întâmpină mirosul de cafea și de pâine prăjită.
— Mneață, Dinule! strigă Florea. Hai în comedor la coștoleti, că am făcut bogadilu!
Bună dimineața, Dinu! Vino în bucătărie la micul dejun, că am făcut sandviciul.
Florea să tot fi avut vreo cincizeci de ani. O figură obișnuită. Putea fi orice țăran din Crișana coborât din autobuz într-o piață, cu o sacoșă într-o mână și cu haina pe cealaltă. Numai că Florea nu mai cobora în piața din Beiuș. Locuia în La Jana, în provincia Castellón, și amesteca în vorbă cuvinte spaniole fără să mai observe. Comedorul intrase între tindă și bucătărie, iar bogadilul se așezase în farfurie ca și cum acolo îi fusese locul dintotdeauna. Dinu intră în bucătărie. Florea îl privi de sus până jos.
— Iară îmbli p-aci numa în budigăi?
Iar umbli pe aici numai în chiloți?
— Ce, mă, nu m-ai mai văzut?
— Văzut, da mi-i să nu mă spariu înt-o dimineață și și dau cu ceva după tine.
Dinu râse și se așeză la masă. Florea îi împinse în față două felii de pâine între care pusese șuncă și brânză.
— M-am visat cu cocoșu lu tata, zise Dinu.
Florea se opri din mestecat.
— Cu cocoșu?
— Da. Aș pute jora că l-am auzât cântând.
— Apăi… no… poate o vinit și iel în Spanie!
— No, taci, nu cobi!
Florea turnă cafeaua în două căni ciobite.
— Tre să apară tată-tău astiz, o ba?
Dinu luă sandviciul și mușcă din el. Mestecă îndelung înainte să răspundă:
— Treabă. Zaha o zâs că până pă la amiază îs aci. Dependi cum trec aduana.
Depinde cum trec vama.
— Ști bătrânu inde să coboare?
— Ști Zaha. L-am sunat și i-am zâs să-l aducă pân-aci, nu și mi-l lase pân Vinaròs. Că tata, dacă-l cobori înt-on piaț, o ie în prima direcție care-i vine și-l ma afli la anu.
Auzise că Bătrânu, cum îi spuneau lui Toader, tăică-său, o ținea tot într-o beție. Ba îl găsiseră dormind lângă fântână, ba într-un șanț. Nu mai avea cine să stea cu ochii pe el. În Șerpăița rămăseseră numai câteva femei, mai bătrâne ori mai tinere cu puțin decât tatăl său, iar fiecare avea destule necazuri în propria ogradă. Dinu își imaginase de multe ori cum avea să primească într-o zi vestea: l-au găsit pe Toader înghețat într-un șanț, în comă alcoolică. Sau l-au găsit în casă după o săptămână, fiindcă nu se mai ridica fum din horn. Nu voia să trăiască cu gândul că ar fi putut face ceva și n-a făcut.
— Trebuia și-l aduc. Nu-l puteam lăsa aclo. O țâne tăt înt-o bețâie, fute-o-ar Dumnezo înt-on ochi, băutura asta. Ce, vrei numa și aud că s-o prăpădit înt-on șanț?
— Bine-ai făcut, încuviință Florea. N-o fo nicicând și nu fie oaricum.
— Lasă, că aci îi ști pă tăți. Tăt satu îi aici. Și-i aflu dă lucru. Ma capătă olivi, almendri, mai conduce troagăru...
Mai culege măsline și migdale, mai conduce tractorul...
— Mai curăță fincile de chetri, adăugă Florea. S-a sucui.
Mai curăță pietrele din livezi. Se va obișnui.
— Numa să nu afle inde-s barurile.
Florea ridică din umeri.
— Află el. Cine coată, află.
Dinu desfăcu o cutie de Coca-Cola. Îi plăcea s-o bea dimineața, cu cafea. Florea îl urmări cu dezaprobare, dar renunțase să-i mai spună că nu era lucru curat să-ți începi ziua cu o băutură care făcea spume.
— Când am plecat în Spanie, continuă Dinu, s-o pus în poartă și mi-o zâs: Io n-am făcut on vandralău. Nu pleci mnicării!
Eu n-am crescut un vagabond. Nu pleci nicăieri!
Își îngroșă vocea, imitându-și tatăl:
— Tu ai casă aci, ai pământ, ai ce lucra. Ce-ți treabă Spanie?
Râse din nou.
— L-am bătut pă umăr și i-am zâs: Lasă, bătrâne, că ti-i urni și mneta d-aci, că n-a rămâne nici Antihârț în fundu ista dă lume.
Florea nu râse. Își rupse o bucată de pâine și o mestecă privind masa.
— Cini-o ma ramas?
Dinu enumeră:
— Nană Floare, nană Savetă, Tița Bumbului, Saveta ceelaltă, Leana Moiului.
— E, și Flăncătița.
— Atâta.
— Și tată-tău.
— Și tata.
— Și cocoșu, glumi amar Florea.
Dinu îl privi cu ciudă, dar, după o clipă, râseră amândoi. Cât de cât, Dinu își făcuse un rost în Spania. Avea acte, lucra la o granja de pui și închiriase casa cu patru camere din La Jana la un preț bun. Își cumpărase și o rablă de mașină, un Subaru negru cu mulți draci, dar cu care putea ajunge la Vinaròs ori la Castellón când îl avea treabă la oraș. Nu pusese deoparte decât câteva sute de euro. Trăia de la un salariu la altul, dar nu pretindea că trăia rău. La început locuise în Traiguera, unde se adunaseră cei mai mulți dintre oamenii din Șerpăița. Plecaseră întâi câțiva tineri. După ce își făcuseră un rând, își aduseseră frații, nevestele, cumnații și vecinii. Valensienii îi primiseră cu brațele deschise. Văzuseră în ei forță de muncă ieftină și, cât de cât, harnică. Uneori o mai dădeau pe arătură, iar Dinu se săturase să fie socotit la grămadă cu ceilalți români. Învăța valenciana, împrumuta cărți de la bibliotecă și visa să facă școala pentru autotrenuri. Își spunea că mai rezistă un an la granja de pui și apoi termină cu mirosul. Din octombrie până în martie, trebuia să treacă pe la pui din două în două ore, ziua și noaptea. Se obișnuise greu cu duhoarea, acum n-o mai simțea. Îl simțeau ceilalți. La o fira, un bâlci de-al lor, îi plăcuse de o fată și își luase inima în dinți să intre în vorbă cu ea. Fata îl privise o vreme, apoi îl întrebase:
— Tu nu te speli?
Se spăla. Se spăla mult și se dădea cu spray până îi ustura pielea. Mirosul de găinaț trecuse însă de haine și i se impregnase până în ultima celulă.
— Mă, spuse Dinu, anul ista sigur mă-nscriu la școală.
— Așe-ai zâs și anu trecut.
— Anu trecut n-am avut bani.
— Și amu ai?
— Strâng.
— Cât ai strâns?
Dinu nu răspunse. Mai avea câteva sute de euro și acum trebuia să plătească drumul tatălui său, să-i cumpere haine și să-l țină până îi găsea ceva de lucru. Venirea Bătrânului îl încurca. Ar fi vrut să mai rămână o vreme singur, să nu-i toace nimeni nervii, să poată învăța și să-și vadă de planurile lui. Dar nu se putea altfel.
— Și inde-l pui? întrebă Florea.
— În camera ailaltă.
— Și dacă sforăie?
— Închid ușa.
— Și dacă umblă bat pân casă?
— Nu-i dau și beie.
Florea zâmbi.
— Tu nu-i dai.
Dinu se uită spre fereastră. Se luminase bine. Un microbuz trecu pe stradă și pentru o clipă își închipui că este microbuzul lui Zaha. Se ridică, dar mașina își continuă drumul fără să încetinească.
— No, mă duc. Că iară-ntărziu.
Goli cutia de Coca-Cola, o strivi în pumn și o aruncă la gunoi. În ușa bucătăriei se opri.
— Și țâi telefonu lângă tine. Dacă sună Zaha, mă chemi.
— Te chem.
— Și dacă vine tata...
— Îl primesc.
— Vez și nu-i dai pălincă.
— N-am pălincă.
Dinu îl privi lung.
— Ai.
Florea nu mai spuse nimic. Dinu urcă să se îmbrace. Peste câteva minute coborî în fugă, ieși din casă și se urcă în mașina parcată lângă trotuar. Învârti cheia în contact. Motorul tuși și se opri. Mai încercă o dată. Nimic. Coborî, lăsă portiera deschisă și începu să împingă. Subaru se mișcă încet. Dinu se opinti cu umărul în montant, apoi sări la volan din mers, puse contactul și băgă schimbătorul în viteza a doua. Motorul porni cu o smucitură. Mașina se îndepărtă pe Carrer de Xert, lăsând în urmă un nor subțire de fum. Florea ieși în ușă și se uită după el. Rămase acolo până când nu se mai auzi motorul.
Sticla
Toader se duse țintă la sticla de pălincă de cum se trezi. Era primul lucru pe care îl făcea de ani de zile, dimineață de dimineață. Trase două gâturi mari, unul după altul, cu o pauză scurtă între ele. În sticlă mai rămase de un deget. O depărtă de ochi printr-o întindere bruscă a brațului și o privi îndelung. Cântărea: să golească sticla sau să-și mai lase? Proviziile de pălincă erau gata.
Atâta mai avea: un deget pe fundul unei sticle murdare de un sfert de litru, în care își turna din butoi de fiecare dată când se golea. Butoiul se golise, sticla se golea și ea. Nu mai strânsese poamele în anul acela, să le ducă la cazan. Le lăsase în plata Domnului, în pomi, să le mănânce păsările de-or vrea. Se hotărâse să plece din Șerpăița și să nu se mai întoarcă nici el, ca toți cei care îi fuseseră consăteni și dispăruseră din sat, unul câte unul, cum dispar stelele în zori.
— Ba nu cum dispar stelile în zori, se corectă Toader cu voce tare. Că ale iar apar noaptea.
Șerpăițenii nu mai veneau decât să pună lacăte la porți. Toader era singurul bărbat rămas în sat. Amintindu-și asta, puse din nou sticla la gură, foarte hotărât, ca pentru o ispravă nemaipomenită, și o goli ca pe o cană cu apă. Ieși în ogradă cu sticla goală în mână. Dădu drumul la găini și deschise cotețul porcului, să iasă orătăniile afară.
Nu mai avea cu ce să le hrănească, iar ele, parcă înciudate, nu-l mai hrăneau nici ele pe el. Nu mai văzuse un ou de săptămâni bune, iar nenorocitul acela de porc numai nu ajungea la o majă, să-i poată face felul.
Ridică ochii spre cer, căutând semne. Nu văzu nimic. Niște nori, acolo, ca în fiecare dimineață. Ridică sticla deasupra capului și o trânti cu putere de pământ. Sticla se opri, cu un sunet sec, la câțiva metri de el. Nu se sparse. Înciudat, ca și cum ar fi avut cu ea o răfuială veche pe care voia s-o termine chiar atunci, Toader o luă de jos, căută o țintă și o azvârli spre fundația casei. Nu era un bun aruncător sau poate că ținta, speriată, se mutase. Sticla nimeri însă cocoșul cu pene negre și pete albăstrui. Singurul lui cocoș. Singurul cocoș din sat. Nu-l răni decât în amorul propriu, fiindcă pasărea o rupse la fugă spre fundul ogrăzii, intră în grădină, apoi trecu în grădina vecină, năpădită de buruieni. Toader îl pierdu din vedere.
— Orșicum, te căsăpesc io astiz și pă tine, îi strigă.
Gata, azi era ziua. Avea în gând să lichideze tot și să pună lacăt. În noaptea aceea pleca microbuzul spre Spania, unde plecaseră toți din Șerpăița.
— Spanie mamii iei dă viațî, scuipă Toader.
Văzu sticla întreagă și se înfurie iar. Se repezi la ea, o apucă de gâtlej și o lovi de fundația de piatră. Sticla se sparse în mâna lui, tăindu-l în palmă. Toader deschise palma și privi cum sângele îi colora bătăturile. Era, totuși, mulțumit. Cu sticla terminase. Îi mai rămâneau găinile și porcul. Și minunea aceea de cocoș. Se așeză puțin pe un boc pe care îl folosea drept tăietor de lemne. Securea dormea alături.
Privi în jur. Aproape tot ce se vedea făcuse cu mâna lui: casa, grajdul, cotețele. Mai încolo erau niște pruni puși tot de el. La colțul grajdului crescuse iasomia plantată de Anuța.
O viață de om, acolo. Dar nu mai putea. Îl omora singurătatea. Nevasta îi murise de mai bine de zece ani. O găsise chiar el când își dădea duhul, pe malul Șerpăiței. Se dusese să limpezească niște rufe și numai nu mai venea acasă să-i pună în blid o zamă bărbatului ei. Toader se dusese s-o caute mai mult mânios decât îngrijorat. O strigase de pe cărare, o certase înainte s-o vadă și abia apoi o găsise întinsă lângă apă. Fata i se încurcase cu un nenorocit care o prostise să meargă cu el în Italia și, din câte auzise Toader, își vindea frumusețea pe bani. Că frumoasă era, tare frumoasă. Semăna cu biata mă-sa. Băiatul cel mare se prăpădise într-un accident la Stâna de Vale. Aducea niște lemne de furat cu un tractor care rămăsese fără frâne și se scăpase la vale ca un bolovan. Iar Dinu, speranța lui, mâna lui dreaptă, sufletul lui... Atâta mai avea. Numai că Dinu era, desigur, în Spania. De aceea trebuia să meargă și el. Nu mai putea de dorul lui, iar tot ce ar mai fi făcut în blestematul acela de sat de la capătul pământului era în zadar. Știa că Dinu nu avea să se mai întoarcă niciodată acasă și nu-l putea condamna pe băiat, cum nu-i putea condamna nici pe ceilalți consăteni. Pe cât îi urâse pe primii comuniști care puseseră mâna pe țara lui, căci îl târâseră pe tatăl său prin închisori fiindc-ar fi fost de-al lui Zelea, îl mutilaseră și, după ce îl eliberaseră, omul își cam pierduse mințile - pe atât ajunsese să ducă dorul lui Ceaușescu.
— Ce vremuri, medită Toader și surâse amar. Ăla ț-o dat o pită. Ni la iștia dă amu, or alungat tăt tineretu dân țară.
Tot ce avea făcuse pe vremea cealaltă, a comuniștilor. Pentru el fusese destul. Acum îl căuta moartea pe acasă, așa că trebuia să plece, ca să nu-l găsească. Dinu nu avea să vină nici măcar să-l îngroape. Iar dacă murea, cine să-l îngroape? Nană Floare, nană Savetă, Tița Bumbului, Saveta cealaltă, Leana Moiului și Flăncătița. Asta era toată populația satului. Șase babe. Adică trei babe și trei mai tinerele, pe la șaizeci de ani, de-o seamă cu Toader. Și dacă avea să moară într-o luni? Așa, ca nană Mărie? Nu stătuseră cu moarta până sâmbătă, când catadicsise popa Spânu să vină de la Beiuș?
— Și popii iștia... Te-ar lasa și ajunj strâgoi, nu alta.
Bine că sătenii îi făcuseră o casuță în Șerpăița. Bine că-l ținuseră cu ouă, carne și pălincă atâția ani, ca acum să nu se îndure să mai calce prin parohie decât duminica sau în câte o sâmbătă, dacă avea ceva de înmormântat.
— Iștia da popi, iștia dă astiz, scuipă Toader.
Flegma se opri tocmai pe secure. Toader sări ca ars de pe boc, de parcă uitase ceva atât de important, de parcă răsăritul soarelui ar fi depins de acel lucru. Luă securea și începu să crape bocul pe care șezuse cu câteva clipe înainte. Când termină, văzu coada securii mânjită de sânge și își aminti că se tăiase în sticlă. Se porni agale spre fântână. Îl aștepta o zi lungă, în care avea de mântuit multe treburi. După aceea urmau alte două zile lungi, cu microbuzul. Îi trimisese vorbă băiatului cu o săptămână înainte, prin șoferul microbuzului, că vine la Spania și să țină niște bani pentru drum.
Toader nu avea de unde să adune atâta, orice ar fi vrut să vândă. Nimănui nu-i trebuia nici casă în Șerpăița, nici livadă, nici poame, nici găini. Numai după porc trebuiau să vină cu un ARO, pe la amiază. Se spălă îndelung la fântână și se uită nemulțumit la găini. Ce-o fi fost în capul lui de le lăsase afară din coteț? Acum trebuia să alerge prin curte după ele, în loc să le scoată pe rând și, țac!, să le ia capul. Ascuți securea pe tocilă. Se enervă iar când își aminti că nu mai avea tăietor, fiindcă tocmai îl crăpase bucăți.
Cu prima găină fu ușor. O alese pe cea blândă, care stătea să pui mâna pe ea. Nu se temea de om. Intra câteodată fără rușine în casă și cotcodăcea ca o cloșcă, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva. Toader o luă în brațe și o privi în ochi, de parcă ar fi vrut să-și ia rămas-bun. Găina dădu să cotcodăcească, dar nu apucă să-și termine cuvântul. Toader îi răsuci gâtul. După găina neagră alergă puțin. O înghesui la gard și o lovi cu capul de un stâlp de fier până îi țâșni sângele pe ochi. Aduse un lighean mare, albastru, cu smalțul ciobit, și le aruncă pe amândouă în el. Mai rămăsese găina bătrână, mama celorlalte două. Înțelegând ce o aștepta, căuta scăpare. Știa și Toader că avea să-i dea de lucru. O momi cu niște grăunțe de porumb găsite în șură, pe fundul unui sac:
— Hai, tu, hai la tata. Hai, că nu-ț fac mnică.
Găina se apropie cu precauție. Toader o lăsă să înghită primul grăunte, apoi se repezi. O prinse de o aripă, dar găina scăpă din strânsoare. O împinse încet spre colțul unde cotețul se întâlnea cu șura, vorbindu-i mereu, cu mâinile desfăcute ca pentru o îmbrățișare.
— A me iești, spuse și își umezi buzele cu limba. No, gata.
Întinse mâinile, dar găina făcu o fentă și scăpă din nou. Toader se mânie de-a binelea.
— Leană, hăi! strigă. Măi, muiere!
Leana Moiului era în grădină, căpăta niște mere. Auzise scandalul din curtea vecinului, trăsese cu ochiul peste gard și pricepuse ce se întâmpla. Toader se lăuda de câteva zile că pleacă și că, înainte de plecare, taie găinile și cheamă toate femeile din sat să petreacă o seară împreună.
— Vă chem la mine la comândare, măi muierilor, le spusese. Ultima seară, că io nu mai pun picioru în Șerpăița cât oi trăi.
Toader se ține de cuvânt, judecă Leana când îl văzu fugărind găinile. Rămânem fără bărbat în sat. Se întristă, cu toate că nu prea mai avusese parte de Toader de când Dinu își luase tălpășița. Omul stătea mai mult beat ori închis în curte, iar când ieșea, nu avea chef de vorbă. Măcar cocoșul de l-ai lăsa, se rugaseră femeile de el. Cu ajutorul Leanei, găina fu prinsă.
— Măi, Dere, știi tu că aiasta-i ce ma batrână ghină din sat?
— O fi, răspunse Toader, apatic. I-o vinit vreme amu.
O ținu de o aripă și o culcă direct pe pământ. Își puse genunchiul drept pe pieptul ei, iar cu mâna stângă o apucă de picioare. Găina tăcea. Știa că nu mai avea cui să ceară milă. Și apoi, rămasă singură prin curte, fără surate și cu blestematul acela de cocoș care dăduse bir cu fugiții, avea să crape de singurătate. Primi tăișul securii ca pe o ușurare. Sângele sări până pe fața lui Toader. Omul ridică piciorul de pe găină, aruncă securea și se întoarse spre Leana:
— Hai amu și-mi toarnă oleacî dă apă, și mă spăl.
Se îndreptară spre fântână. Găina, trezită din moarte de cine știe ce gând neterminat, începu să alerge prin curte fără cap. Leana râse. Când văzu însă fața neagră a lui Toader, își închise gura. Găina se izbi de ușa cotețului și căzu lată. Leana turnă puțină apă în palmele lui Toader.
— Da toarnă-mi, muiere, nu-mi da cu țârâitu, se răsti el.
Găina se ridică iar și se întoarse de unde plecase, la locul unde o țintuise Toader de pământ și unde îi rămăsese capul.
— Ni, zise Leana, că zâci că-și coată capu...
— Taci tu, proastă. Îi ghină. Proastă ca voi, muierile, proastă rău!
Leana înghiți în sec și se răzbună turnându-i deodată toată găleata. Îl udă pe mâini, pe cămașă și pe nădragi. Toader ridică ochii spre ea, gata s-o certe, dar privirea mâniată i se îmblânzi. O privi așa câteva clipe. Leana mai avea ceva frumusețe sub cearcănele mari și sub zbârcituri. Nici mâinile nu-i mai păreau atât de noduroase când o prinse de una dintre ele, ca să n-o mai lase să toarne apă. Leana se îmbujoră puțin. Nu așteptă ca Toader să se dezmeticească. Nu-i păsă de sângele pe care nu-l spălase bine, nici că puteau să apară cei care veneau după porc, ori vreo babă din sat. Acolo, pe pământul gol, îl trase pe Toader peste ea.
Toader împinse genunchiul între picioarele ei și dădu să-și desfacă nădragii. Găina se mai ridică o dată și se împiedică de picioarele Leanei. Femeia sări ca arsă. Se dădu și Toader într-o parte, scârbit. Momentul trecuse. Apucă găina fără cap de picioare și o aruncă în ligheanul albastru, lângă celelalte. Leana își scutură poalele.
— Da amu ce faci? Vrei și te-ajut și le ciupelești? Pus-ai apă la opărit?
— Numa du-te, spuse Toader. Și vii cătă sară, cu tăte muierile.
Leana mai rămase o clipă, gândindu-se că poate Toader se răzgândește și or intra în casă, ca oamenii.
— Măi, tu te-ai tiet la brâncă. Hai și te tămădesc.
Măi, te-ai tăiat la mână. Hai să te îngrijesc.
Toader se încruntă și Leana pricepu. Ieși pe căput. Acolo erau nană Floare, nană Savetă și Flăncătița. Când o văzură ieșind, se făcură că avuseseră drum tocmai pe acolo.
— Iaca pă Leana noastă, spuse Flăncătița.
Leana pufni și nu le răspunse. Îndrugând din fund, se îndreptă spre casă ca o găină mulțumită. Numai că nu era mulțumită. Se tot gândise la Toader de când amenințase că pleacă în Spania. Voia chiar să-i propună să facă gospodărie împreună. Pe ea copiii n-o luaseră în Spania și nici nu dădeau semne că aveau de gând s-o ia. Ar fi vrut totuși să plece. Ar fi vrut să pună lacăt la poartă și să lase supărărilor atâta avere pe care o păzea degeaba, fără folos.
Nu trecu mult și un ARO intră în sat, ridicând praful și frunzele de pe drum. Doi bărbați opriră la poarta lui Toader, scoaseră un cântar, cântăriră porcul, se târguiră și plecară cu el. Toader numără banii, își făcu socotelile și se urcă pe bicicletă. Trebuia să meargă până la Beiuș, să se asigure că totul era în regulă cu plecarea din noaptea aceea și să facă niște cumpărături. Cel mai mult își dorea să cumpere băutură. Niște flacoane de bere și niște Monopol. Aproape de ieșirea din sat, îl zări pe cocoș, țanțoș, în mijlocul drumului.
Coborî de pe bicicletă, hotărât să-l prindă și să-i facă felul chiar acolo, la capătul satului. Se dădu bătut după un sfert de oră, lămurit că nu avea să pună mâna pe el în câmp deschis.
— Lasă că vin io dă la Binș, îi strigă.
Cocoșul cu pene negre și pete albăstrui îi răspunse cu un cucurigu prelung, ca făcându-i în ciudă. Cântatul lui îl făcu pe Toader să-și dea seama de ceva ce ar fi trebuit să observe de mult. În Șerpăița nu mai era nici un câine. Nici măcar un șoricar care să sară la spițele bicicletei. Niște putori de mâțe se aciuaseră pe lângă casele babelor, dar câine - nu mai rămăsese nici unul. Toader puse un picior pe pedală și se întoarse să privească satul. Șase femei și un cocoș. Un sat fără câini.
Mateix
Când se întoarse de la granja de pui, Dinu își lăsă încălțările la ușă și urcă direct în camera lui. Se dezbrăcă de hainele de lucru, le îndesă într-un sac de plastic și făcu un duș lung. Se săpuni de două ori, insistând la subsuori și pe după urechi. Apoi se șterse, se îmbrăcă în haine curate și își mirosi brațul. Mirosul era tot acolo. Poate că nu-l mai simțea în fiecare zi, dar îl căuta de fiecare dată când se spăla. Îi intrase în piele, în păr, în unghii. Uneori i se părea că îl găsește și în mâncare. Alteori se trezea noaptea și, înainte să deschidă ochii, știa că este în Spania după mirosul de granja. Coborî în camera de zi cu o carte și un caiet. Florea moțăia într-un fotoliu, cu televizorul pornit. Pe ecran, două femei se certau într-o emisiune spaniolă. Florea dormea cu gura deschisă și se trezea din când în când numai ca să schimbe poziția. Dinu se așeză la birou, deschise cartea și începu să scrie.
— Ma-teix, ma-teixa, ma-teixos, ma-teixes, silabisi el. Tenen els mateixos caràcters.
Același, aceeași, aceiași, aceleași. Au același caracter.
Copie cuvintele încă o dată, cu litere mari și apăsate. Nu învăța repede. După o zi la granja, cu mintea tocită de oboseală și cu somnul fragmentat de drumurile făcute din două în două ore printre pui, cuvintele intrau greu și ieșeau repede. Unele se prindeau însă de el. Le folosea a doua zi la magazin ori la lucru și se bucura când valensienii nu-l mai puneau să repete. Voia să vorbească așa cum vorbeau ei. Nu ca românii care locuiau de ani întregi în Traiguera și știau doar cuvintele de care aveau nevoie ca să li se spună ce să muncească. Nu voia să rămână toată viața la granja. Mai rezista până strângea bani pentru școala de autotrenuri. Avea să ia permisul special, să conducă prin Europa și să scape de găinaț. În cabină putea să doarmă singur, să asculte muzică și să nu-i mai spună nimeni că miroase.
Mai scrise o dată: Mateix.
Același.
Se gândi că era un cuvânt ciudat de învățat într-o țară în care nimic nu mai rămânea același. Telefonul de pe masă nu sunase toată ziua. Îl verificase de câteva ori, deși îl ținuse în buzunar la granja și știa că nu avea cum să nu-l audă. Îl ridică, se uită la ecran și îl puse la loc. Florea deschise un ochi.
— N-o sunat?
— Nu.
— O suna el.
— Știu că o suna.
Dinu se întoarse la caiet. Se auzi soneria. Ridică brusc capul. Pentru o clipă crezu că venise Toader, neanunțat. Se ridică și se repezi la fereastră. În fața casei erau Rodica, Grasu și Adi. Dinu se strâmbă.
— Iar or vinit niamurile...
Luă cheia de pe masă, deschise fereastra și o aruncă în stradă. Cheia căzu la câțiva pași de Rodica.
— No, da frumos mai primești mosafirii! strigă ea de jos.
Dinu închise fereastra, se întoarse la birou și începu să strângă în grabă cartea și caietul. Le îndesă în sertar și îl împinse până la capăt. Florea îl privi buimac.
— Da ce le ascunz?
— Nu le ascund.
— D-apu ce faci?
— Le pun bine.
Din hol se auziră vocile musafirilor. Intrară zgomotos, ca și cum casa le-ar fi aparținut și numai lipsiseră puțin din ea. Rodica avea douăzeci și trei de ani și purta un trening roz. Își vopsise părul roșcat și se rujase intens. Grasu, bărbatul ei, era de aceeași statură, amândoi dușmani ai metrului, numai că Rodica era subțirică, iar Grasu mai mult lat decât înalt. Adi, fratele lui Grasu, era înalt, bine legat, tuns foarte scurt și nebarbierit.
— No, da ceau! strigă Rodica.
Dinu luă telecomanda și se așeză în fotoliul din care tocmai se ridicase Florea. Porni să schimbe canalele. Grasu intră fără să salute. Adi îi întinse mâna lui Florea.
— Salut!
— Serbus, măi Adi.
Apoi Adi se îndreptă spre Dinu.
— La ce coți?
La ce te uiți?
Dinu îi întinse mâna fără să-și mute ochii de la televizor.
— La mnică.
— D-apu iară iești mâniet, Din? întrebă Rodica.
Dinu nu răspunse.
— Da măi, Dinule, n-o ajuns tată-tău?
— Nu.
— Da treabă și fi ajunsă pân-amu, spuse Grasu.
— N-o ajuns.
— D-apu o pornit joi, mă, continuă Rodica. Când o vinit Bradu, în două zâle o fo aci. N-o fi pățâtă oarice? Și nu fi putută trece aduana, că am auzât că amu îi coată rău...
— Nu știu, mă.
Dinu schimbă iar canalul.
— Da d-inde te-a suna? întrebă Rodica. Știe iel vini?
Dinu se întoarse spre ea:
— Mă sună Zaha, mă! Dațî-mi pace!
— No, d-apu te-am întrebată numa...
Pentru câteva secunde se lăsă liniștea. Dinu schimba canalele fără să se oprească la vreunul. Ceilalți urmăreau imaginile fugare: un meci, o reclamă, un preot, o femeie plângând, o mașină răsturnată, apoi iar o reclamă.
— Da vin tăt pân America și iei? întrebă Rodica. O poate că pân Italie?
Dinu o privi nedumerit.
— Ce Americă, mă?
— Apăi când am vinit io, p-aclo ne-o adus: Ungarie, America, Jermanie, Franție...
Grasu se întoarse spre ea:
— Taci, mă, proastă, dân gură. Ce Americă? Pân Austrie… Auz, toanta, America...
Rodica își strânse buzele și se uită urât la el.
— Da tu ce-ai lucrat astiz? îl întrebă Adi pe Florea.
— La pus de pomi.
Arătă cu capul spre Rodica.
— Cu aiasta.
Adi se uită la ea, neîncrezător.
— Au! D-apu doară n-ai fo și tu la lucru?
Rodica privea televizorul și se prefăcea că nu aude.
— Fost-o, spuse Florea. Lucrai io păntu-amândoi.
— D-apu cum așe?
— Iac-așe. Trebea să taie numa săculețî de la pomișori. Atâta i-am cerut. Da cocoana o zâs că ie n-o vinit în Spanie și-și rupă spatile cu lucru la câmp.
Rodica se întoarse spre el.
— D-apu n-am zâs așe.
— Da cum ai zâs?
— Am zâs că mă doare spatile.
— Te-o durut dă cum ai pus pticioru-n Spanie.
Adi râse.
— Tu ce-ai lucrat astiz? îl întrebă Florea.
— Am fost la nimuricu dă Cezar. Tătă zâua am dat cu țorhocu. Baji dracu brișca-n iei dă spanioli!
Am fost la nenorocitul de Cezar. Toată ziua am dat cu târnăcopul. Băga-și-ar dracul cuțitul în ei de spanioli.
Adi își frecă palmele, de parcă încă îl dureau.
— Știi ce-aș face io cu iei de s-ar întoarce treaba și ar trebui și vină iei la noi la lucru?
— Nu toi! făcu Florea. Da ce le-ai face?
Nu mai spune! Dar ce le-ai face?
— L-aș lua pă Cezar și l-aș duce dirept la frăgaru cela gros dă la mine dân telechi și i-aș da o brișcî.
L-aș lua pe Cezar și l-aș duce direct la dudul acela gros din grădina mea și i-aș da un briceag.
Florea îl privi nedumerit.
— Ce și facă cu ie?
— Și-mi doboare pomu pân dimineața. Numa cu brișca.
Râseră toți, chiar și Dinu. Rodica se uită de la unul la altul, fără să priceapă imediat. Apoi începu să râdă și ea, mai tare decât ceilalți. Casa se umpluse de vocile lor. Șerpăița nu dispăruse. Își schimbase numai adresa. Încăpea acum într-o cameră din La Jana, între o carte de valensiană ascunsă într-un sertar și o sticlă de pălincă adusă de acasă.
— Auz, măi Rodică, spuse Adi, dacă-ț pare așe greu la câmp, ma cată-ți iară niște prunci dă care și grijești.
— Mai cată Antihârțu. Nu mi-or fo d-ajuns Esme și Carlo?
— Da ce-ai pățât cu iei? întrebă Florea.
Rodica se lumină. Așteptase întrebarea.
— Staț amu și vă povestesc. Trebea și le fac baie la prunci și i-am pus în cadă și le-am dat pace. Mi-am pornit televizoru, m-am uitat la un film, d-aștea.
Începu să râdă înainte să ajungă la partea pe care o socotea amuzantă.
— Fiiiii, mă gândii la o vreme, or fi înghețată pruncii ceia dă frig. Mă duc în baie, țâpa Esmeralda dă să tremura tătă. Apa să răcise, fata o vrut și iasă, da cum iera mnică, s-o dârgolit și-o pticat din cadă pă gresie...
Rodica râdea în hohote. Ceilalți tăceau.
— D-apu cum faci tu de-astea, măi fată? întrebă Florea. Te bagă la răcoare!
— Au și la ista. Că doară nu pot iei vorovi încă...
Râsul îi pieri. Se întoarse spre televizor, jignită că povestea ei nu stârnise veselia la care se așteptase. Dinu continuă să schimbe canalele.
— N-ai o bere, măi văruț? întrebă Adi.
— N-am. Numa suc.
— Da ce suc ai?
— Colă.
— Atunci nu-mi treabă. Numa bere dacă avei.
— N-am.
— Ieste niște pălincă, spuse Florea. Dacă-ț treabă.
Adi se gândi.
— Da ce pălincă?
Florea îl privi contrariat.
— D-apu pălincă, amu. Dă bistriță. Ce pălincă a ști fi?
— Nu știu. Niște bere dacă iera... Da prăjituri n-ai?
Dinu se întoarse spre el:
— D-inde, amu?
— N-ai făcut mnică dulce, măi Rodică?
— Făcut-am niște scoverzi.
— Și dăr ce n-ai adus?
— Le-o mâncat Grasu pă tăte.
— Taci, măi muiere, că ma ierau două când am vinit io.
Florea plecă în bucătărie și se întoarse cu un păhărel de pălincă și o Coca-Cola. Adi luă paharul, îl mirosi și îl bău dintr-o dată.
— Asta-i bună.
Dinu se uită la el și spuse, în valensiană:
— Beure alcohol no et resoldrà els problemes.
Băutura nu-ți va rezolva problemele.
Adi rămase cu paharul în aer.
— Ce, mă?
— Mnică.
— Mă sudui o ce?
Dinu negă din cap.
— Iar înveți valensianî? întrebă Adi.
Grasu se întoarse spre el:
— Chiară?
— Da, mă, cu carte, răspunse Adi în locul lui. Și-o luat carte de la blibliotecă.
— Ce blibliotecă? întrebă Rodica.
— Bliblioteca din sat.
— Și ce faci cu carte?
— Învață voroavele, explică Grasu. Ca la ișcoală.
Rodica izbucni în râs. Dinu se înroși. Îndreptă telecomanda spre televizor și schimbă iar canalul.
— Terminaț!
— Da ce, mă, că-i bine, spuse Florea. Îi bine și învețe omu.
— Da ce vrei și te faci? îl întrebă Rodica.
Dinu nu-i răspunse.
— Spaniol?
Râseră din nou. Dinu stinse televizorul. În liniștea rămasă, se auzi ceasul din bucătărie. Rodica fu prima care vorbi:
— Da voi ce v-aț făcut dă mâncari?
— Mnica, răspunse Dinu.
— D-apu cum mnica? se miră Rodica. Doară nu-l lași pă Florea fără mâncari. Tu ești sucuit și mânci tăt bogadil, da lu Florea îi treabă zamă.
Cum adică nimic? Doar nu-l lași pe Florea fără mâncare. Tu ești obișnuit să mănânci orice, dar lui Florea îi trebuie o supă.
— Făcut-am amu o zamă de găluște, zise Florea.
— Făcui și io găluște de-acelea, da or ieșit cam țapene.
Florea își îndreptă spatele, mulțumit că putea vorbi în calitate de cunoscător:
— Știi care-i secretu și fie găluștile frajede? Bați albușu apartea dă gălbănuș și dup-acee le-nvălești numa.
— Chiară? No, și știi c-oi proboli și io.
Dinu se ridică și se duse la fereastră. Privi strada în ambele direcții. Nu se vedea nici un microbuz.
— Reparatu-ț-ai Subaru? întrebă Rodica.
— Reparat.
— Da ce-o fo baiu? întrebă Grasu.
— Pompa dă benzină.
— Ț-am zâs io c-ala-i baiu, zice Florea.
Dinu scoase telefonul din buzunar și se uită din nou la ecran.
— Cât îi ceasu? întrebă.
— Aproape șapte, spuse Adi.
— N-are cum.
Se uită la ceasul de pe perete. Era aproape șapte.
— Trebuiau și ajungă, spuse Rodica.
Dinu îi aruncă o privire care o făcu să tacă. Ceilalți își reluară vorbele. Rodica povestea despre mașina cu scaune de piele albă pe care voiau s-o cumpere. Grasu explica sistemul de rate. Adi mai ceru o pălincă. Florea susținea că supa de găluște trebuia mâncată în seara aceea, fiindcă a doua zi nu mai era la fel de bună. Dinu nu-i mai asculta. Se așeză la birou și deschise sertarul. Scoase caietul, dar nu-l deschise
Dincolo de fereastră se lăsa seara peste La Jana. Pe Carrer de Xert, luminile se aprindeau una câte una. În casă, consătenii lui vorbeau tare, beau pălincă și amestecau româna cu spaniola, ca și cum între Șerpăița și La Jana n-ar fi fost decât o uliță mai lungă. Dinu se gândi la tatăl său. Îl văzu coborând din microbuz cu căciula într-o parte, cu aceeași haină veche și cu o geantă în care nu încăpeau decât câteva schimburi, uitându-se la casele albe, la palmieri și la indicatoarele scrise într-o limbă pe care n-o înțelegea. Îl auzi:
— No, mă, da inde-s ghinile?
Dar telefonul rămânea mut. Dinu îl luă de pe masă și îl băgă în buzunar.
— Inde meri? întrebă Florea.
— După tata.
— D-apu nu știi dac-or ajuns.
— Mă duc pân la Vinaròs.
— Ma stai. Poate sună Zaha.
Știa că Florea avea dreptate. Începu să se plimbe prin cameră. De la fereastră la ușă și de la ușă la fereastră. Aceiași câțiva pași.
Mateix, mateixa, mateixos, mateixes.
Comândarea
Toader nu zăbovi mult la Beiuș. Se înțelese cu Zaha, șoferul microbuzului, să se întâlnească la patru dimineața. Zaha îl asigură că vorbise cu Dinu, că băiatul îl aștepta și că avea să-i plătească drumul. Pe Toader nu-l mai putea opri nimic. Cumpără câteva flacoane de bere, niște sticle de Monopol și o canistră cu petrol. Petrol nu știa pentru ce îi trebuia, dar îl luă, fiindcă era ultima dată când mai făcea cumpărături pentru casa aceea.
— Spanie mamii iei dă viațî, spuse când ajunse din nou pe drumul colbuit al Șerpăiței.
Ziua trecu repede. Se însera când Toader pregăti lemnele pentru focul pe care avea să-l aprindă în curte, lângă șură. Poate prea aproape de șură. Aduse afară două lavițe, să aibă femeile pe ce ședea. Trase carnea găinilor de pe oase, să nu se înece babele, și meșteri niște frigări pentru cele două bucăți de clisă găsite în afumătoare. O treabă tot nu era făcută. Cocoșul cu pene negre și pete albăstrui. Nu-l prinsese nici la întoarcerea de la oraș. Dar parcă Toader se resemnase. Femeile îl rugaseră să le lase măcar cocoșul. A naibii babele. Un cocoș nu fuseseră în stare să-și aducă de pe undeva. Îl voiau tocmai pe al lui, blestematul care îl scotea din minți cu obiceiul de a cânta toată noaptea. Ziua dormea, noaptea cânta. În sinea lui, Toader își lăudă cocoșul, că nu mai erau câini și trebuia să stea cineva de pază.
— Toadere!
Recunoscu vocea Leanei înainte s-o vadă. Femeia intră în curte fără să mai aștepte răspunsul. Se îmbrăcase cu hainele bune, își legase o năframă curată și își pusese rumeneală în obraji. Toader aprinse un chibrit. Lemnele, stropite cu petrol, luară foc numaidecât. Leana îl prinse de mână.
— Chiară pleci, Toadere?
El nu-i răspunse. Rămaseră amândoi cu privirile în foc. Se auzeau numai lemnele trosnind.
— Inde-s babele? întrebă Toader într-un târziu.
— La dracu! îl repezi Leana. Ce, și le aduc io? Nu ma bine ședem numa noi doi aci, liniștiț?
— Du-te după babe, Leană.
— Lasă-le, măi, că vin iele.
— Amu du-te!
Leana îi cunoștea privirea aceea. Nu mai stătu pe gânduri. Ieși în drum și făcu dus-întors ca să le adune de la casele lor. Nu fu nevoie să meargă prea departe. Erau toate strânse la Flăncătița, peste drum. Leana le strigă din poartă:
— Haidereți, măi muieri, ce așteptaț? Ne cheamă omu!
Parcă întineriră dintr-odată. Nu le mai durea nimic, nici șalele, nici picioarele. Trecură drumul sprințare și vesele, ca la douăzeci de ani.
— Ce vă împinjeț așe? le apostrofă Leana, rămasă în poartă. Doară nu credeț că ari păntu tăte!
— Ce și aibă, tu, Leană? întrebă nană Savetă, cea mai șugubeață.
— Noi la comândare am vinită.
Râseră toate. Când trecură însă de poartă, râsul se opri. La lumina focului, Toader trăgea un fel de sicriu după el. Niște scânduri bătute în cuie, orânduite ca un sicriu. Îl scoase din șură, îl așeză lângă lavițe și îi ridică capacul. Apoi se întoarse spre femei:
— Da poftireț, muierilor. Ce rămăsărăț aclo? Hai, ședereț pă laviță și vă serviț cu Monopol, că dăloc îi gata friptana.
Femeile nu-și veniră de tot în fire. Se gândiră că trebuia să fie una dintre glumele lui Toader, numai că nici una nu pricepea poanta. După câteva guri de rachiu se obișnuiră cu sicriul de lângă șură și începură să se bucure de ospăț. Toader trecea de la una la alta, le punea mâncare în farfurii și le turna în pahare.
— Măi, muieri, spuse Saveta cealaltă, mie niam mi-o pus un barbat în blid pân-astiz. Amu poci muri împacatî, că o văzui și p-asta.
Numai ea râse. Poate că nici celorlalte nu le pusese vreodată un bărbat mâncare în farfurie. În Șerpăița nu se auzise minune mai mare. Chiar dacă femeia era bolnavă la pat și nu se putea mișca, tot ea trebuia să se ridice și să-i pună bărbatului în blid. Numai că acolo, la câțiva pași, era un sicriu, iar Saveta pomenise de moarte.
— Apă nu te-i pune tu și mori nainte me, măi Savetă, încercă nană Savetă să dreagă vorba.
Și începură un dialog încurcat despre care avea să moară prima, despre cum popa Spânu avea să vină abia după o săptămână și despre ce trebuiau să facă cele rămase cu moarta până atunci. Îl exasperară pe Toader:
— Ajunje, măi muieri! Io la moarte me v-am chemat. Voi muriț când vreț, da dă mâne-ncolo.
Le mai turnă câte un rând de Monopol, convins că avea să le pună capac. Leana vărsă puțin din pahar pe pământ, așa cum se varsă pentru morți. Făcură și celelalte la fel. Tița ridică paharul:
— Și fii iertat, Toadere!
Dădură toate paharele peste cap. Se așternu o tăcere de moarte. Numai Toader mai învârtea bețele în care înfipsese carnea, ca să se rumenească pe toate părțile. La început, femeile se priviră pe ascuns. Apoi se uitară una la alta în ochi. Nimic nu mai avea să fie la fel după ce pleca și Toader. Oricât de morocănos și beat umbla prin sat, prezența lui le ținuse într-un fel în viață. La nevoie, puteau striga un bărbat. Din noaptea aceea, n-aveau să mai aibă pe cine. Flăncătița începu să tragăne. Era spurcată la gură și vorbea de obicei ca o moară stricată, dar avea glas de privighetoare. Cântă o trăgănată. Apoi încă una. Nici Toader, nici femeile nu se săturară.
— Zî-ne aia, se rugă Toader. Aia cu pustiu.
Flăncătița își drese glasul:
— Că la noi, cât omu-i viu, cântă și păntu pustiu...
Femeile intrară toate în cor:
— Numa dacă-i mort nu cântă, da ș-atunce stă ș-ascultă.
Iar Toader stătea și asculta. Pentru câteva clipe, focul, sicriul și cântecul ținură satul întreg. Casele goale nu se mai vedeau în întuneric. Porțile cu lacăte dispăruseră. Erau numai ei, șapte oameni strânși în jurul unui foc. Ultimii.
Flăncătița nu mai cânta de mult, dar Toader rămăsese cu ochii în jăratec. Femeile vorbeau între ele și își mai turnau câte un pahar de Monopol. Dintr-odată, Toader sări ca ars. Smulse frigările de deasupra focului.
Carnea se arsese pe margini. O împărți în șase farfurii, câte o pulpă pentru fiecare femeie. Pentru el păstră trei piepturi mari de găini bătrâne. Mâncară și trecură la bere. Femeile se cam îmbătaseră. Numai Leana bea cu măsură și îl urmărea pe Toader. Sicriul de lângă șură nu-i dădea pace. Poate omul se sclântise de cap și avea de gând să se omoare în noaptea aceea. Poate asta era Spania lui. Toader se jurase de atâtea ori că nu va pleca niciodată din sat.
— Spanie mamii iei dă viațî! îl auzi strigând.
Se ridicase în picioare, cu ochii beliți și cu țoiul deasupra capului.
— Amin, răspunse Saveta cealaltă.
Limba i se împleticea. Rămăsese cu jumătate de pulpă în farfurie și nu mai putea înghiți. Sughița întruna. În dreapta ei, Tița scoase niște sunete ciudate. Rachiul îi venea înapoi. Nană Floare o împinse:
— Nu borî aici pă mine, muiere!
Tița se dezechilibră, se agăță de Saveta cealaltă și nu mai putu ține în ea voma care îi umpluse gura. Vomită îndelung sub privirea indiferentă a Leanei. Toader luă târșul și împrăștie voma prin curte, râzând. Femeile o apucară pe Tița de picioare și o traseră în șură. Îi așternură niște paie și o lăsară în plata Domnului. Tița sforăia deja. Celelalte continuară petrecerea ca și cum nu se întâmplase nimic. Toader mai aduse un flacon de bere. Se așeză pe laviță, pe locul Tiței, și o prinse pe Saveta de fund când femeia se ridică să-și pună farfuria pe măsuța improvizată. Râseră. Nană Savetă își luă inima în dinți și puse o întrebare serioasă:
— D-apăi dăr ce meri tu dă la noi, măi Dere? Că șase sântem, păntu fiecare zî a saptămânii.
— Și duminica te hodinești și tu, ca tăți oaminii, completă Flăncătița.
Toader le privi pe fiecare. Avea în ochi și regret, și duioșie, și ură.
— Numa! Dă aia plec. Numa!
Femeile înțeleseră.
Tița se ridică și dispăru în fundul ogrăzii. Se auzi un țârâit ca de apă, la început domol, apoi mai cu putere. Toader mai turnă bere și puse un lemn pe foc, să facă lumină, să se vadă cu toții la față. Era ultimul lemn pregătit, dar își aminti că dimineață crăpase bocul pe care tăia lemne. Femeile începură să depene amintiri. De nicăieri, se auzi:
— Cucurigu!
Cocoșul se întorsese acasă. Stătea chiar acolo, în ușa cotețului, sub ochii lui Toader. Omul se aruncă asupra lui ca un uliu. Cocoșul sări, făcu o fentă și porni printre femei. Patru oameni începură să vâneze un cocoș. Tița se furișase între timp în șură și dormea lângă Saveta cealaltă. Leana privea fără chef cum Toader și trei femei bete alergau prin curte. Una câte una, femeile renunțară. Numai Toader continua, cu ochii ieșiți din orbite, înjurând cocoșul de mamă, de tată și de tot neamul păsăresc din care se trăgea. Leana interveni:
— Ai zâs că ni-l lași nouă, Toader. Dăr ce nu-i dai pace, măi omuli?
Ca trezit din transă, Toader se opri. Cocoșul, aflat la câțiva pași, scoase un cucurigu triumfător. Toader se mulțumi să arunce sticla de Monopol după el. Nu-l nimeri.
Nană Floare se ridică, hotărâtă:
— Io mă duc d-aci cătă casă, c-ar fi vreme.
— Ba nu meri mnicării, că nu-i gata comândare!
Toader se ridică în picioare și își strânse pumnii. Leana îi cunoștea mișcarea. Știa că omul depășise măsura. Nu spuse însă nimic. Îi revenise gândul acela, rece, că Toader pomenise de comândare și că lângă șură era un sicriu deschis.
— No, dă-mi pace cu prostiile, că-s muiere bătrână, spuse nană Floare și se îndreptă spre poartă. Noapte bună s-aveț!
Toader se așeză în fața ei și ridică pumnul deasupra capului.
— No, d-aci nu iese nimea până zâc io!
Leana se ridică.
— Măi Toadere, lasă muiere-n pace!
— Taci tu, Leană, că nu te-am întrebat nimnică.
Nană Floare se opri. Nu atât din cauza amenințării lui Toader, cât pentru că o apucase amețeala. Făcu stânga împrejur și porni spre șură, unde se întinse lângă celelalte. Nană Savetă și Flăncătița mai aveau chef de băut. Cerură bere. Toader aduse ultimul flacon. Rămaseră toți trei pe laviță, ignorând-o pe Leana, care veghea trează. Vorbeau vrute și nevrute. Cocoșul mai cânta din când în când, dar nu-l mai auzea nimeni. Nană Savetă adormi cu capul pe umărul lui Toader. Pe partea cealaltă, omul îi făcea avansuri Flăncătiței. Îi spunea pe nume. Nu-i mai spusese nimeni pe nume de multă vreme.
— Măriuco, ț-am pus gându rău...
Nană Savetă îl încurca. Toader o ridică în brațe, mică și ușoară cum era, și o duse în șură, lângă celelalte. Se întoarse hlizindu-se:
— N-am avut vaci atâte câte muieri amu în șură.
Atunci o observă pe Leana, de care uitase cu totul. O chemă pe laviță. Femeia se lăsă puțin rugată, apoi se așeză între el și Măriuca și începu să-l mustre:
— Destul, Toadere. Lasă beutu. Mâne ai drum lung.
Toader nu se arătă încântat. Era seara lui, ograda lui, băutura lui și comândarea lui. Nimeni nu avea dreptul să-i spună cum să se poarte. Leana însă nu mai tăcea.
— Ce meri tu în Spanie așe? Și te vadă Dinu bat dân prima zî? Nu țî rușine la obraz? Uită-te ce-ai făcută aci. Ai îmbătată muierile și le-ai culcată în șură ca pă vite.
Toader strânse din dinți. Atunci se auzi din nou cocoșul. Îi întoarse Leanei o palmă și o răsturnă de pe laviță. Căzută la pământ, femeia încercă să se ridice, dar Toader o lovi cu piciorul.
— Bine-i amu? Plăcutu-ț-o? se răsti el, răcorit.
Leana nu răspunse. Toader, înfuriat de tăcerea ei, se aplecă și începu să-i rupă hainele. Îi sfâșie cămașa, îi smulse fusta și o lăsă aproape goală în țărână, lângă foc. Flăncătița nu mai râdea. Se aplecă asupra femeii și rămase câteva clipe cu obrazul aproape de gura ei.
— Suflă, spuse.
O târâră în șură, lângă celelalte, și o acoperiră cu o pătură unsuroasă. Când ieșiră, Toader și Flăncătița se țineau pe după mijloc, dar petrecerea se sfârșise. Focul scăzuse. În ogradă rămăseseră farfuriile murdare, sticlele goale, sicriul deschis și hainele rupte ale Leanei.
Pe Toader nu-l ținu mult liniștea. Descoperi că nu mai era nimic de băut. Degeaba îl trăgea Măriuca spre ea, degeaba îi spunea că fusese destul, degeaba îl îndemna să meargă la culcare. Toader știa una și bună: mai voia să bea.
— Am acasă io pălincă, îi spuse Flăncătița. Hai la mine.
Toader voia să bea acolo, în ograda lui.
— Du-te și adă.
Măriuca plecă. Rămas singur, Toader începu să caute. Răsturnă sticlele, ridică damigenele și deschise butoaiele. Toate erau goale. Găsi, într-un târziu, canistra cumpărată de la Beiuș. Era aproape plină. O destupă și o mirosi. I se păru că mirosea a alcool. Trase o gură mare. Ținu lichidul în gură câteva clipe, apoi îl scuipă cu putere. Petrolul ajunse pe jăratec, iar focul se ridică dintr-odată. Toader aruncă după el și canistra. Flăcările se revărsară peste pământ și ajunseră lângă șură. Toader apucă bicicleta sprijinită de poartă, încălecă și ieși pedalând, descriind cercuri pe uliță. Trebuia să ajungă la Beiuș. Microbuzul spre Spania pleca la patru.
Nu o mai așteptă pe Măriuca. Nu se gândi la femeile adormite în șură. Nu privi înapoi. Nu ajunsese încă la marginea satului când simți că îl urmărea cineva. Se opri, coborî de pe bicicletă și strânse ochii, încercând să vadă prin întuneric. Nu zări nimic. Ridică o piatră și o aruncă. Atunci îl auzi. Cocoșul.
— Tu iești, mă?
Nici nu-și mai amintea că îi pusese gând rău. Încălecă din nou și porni mai departe. Cocoșul îl petrecu din urmă cu un cucurigu. Toader nu mai întoarse capul.
Așteptarea
Musafirii nu dădeau semne că vor să plece. Grasu îi explica lui Florea cum aveau el și Rodica să-și cumpere o mașină cu scaune din piele albă, ca a lui Fabio. Nu trebuiau să dea toți banii deodată. Plăteau un avans și apoi câte trei sute de euro pe lună.
— Și d-inde scoateți voi trei sute în fiecare lună? întrebă Florea. Că ei nu-i place să lucre nimică.
— Nu-i treaba ta, măi Flore, se supără Rodica.
— Nu-i treaba me. A băncii îi.
Adi mai ceruse o gură de pălincă și își turnase singur. Șerpăița continua să vorbească, să bea și să râdă. Numai Dinu nu mai avea stare. Se așezase iar la birou și deschisese cartea de valensiană, dar privirea îi rămânea la același rând:
Mateix, mateixa, mateixos, mateixes.
Același, aceeași, aceiași, aceleași.
Cuvintele nu mai voiau să intre în mintea lui. Telefonul stătea lângă caiet. Din când în când, Dinu îl atingea cu degetele, ca să se asigure că era acolo.
— Da poate n-are semnal Zaha, spuse Rodica.
— Are.
— Pe Franția îs locuri inde nu prinde.
— Prinde.
— Da poate i s-o gatat baterie.
Dinu închise cartea.
— Rodică, dacă nu taci, te scot afară.
— Da ce-am zâs, mă? Încerc și te liniștesc.
— Așe-l liniștești tu pă om? întrebă Florea. Îi spui tăte relile care să pot tâmpla?
— Da n-am zâs nimnică rău.
— Manante zâceai că poate i-o prins în vamă.
— Păi, poate.
Dinu se ridică și începu iar să se plimbe între fereastră și ușă.
— Când am vinit noi, spuse Grasu, am stat unșpe ceasuri înt-o parcare. S-o strâcat microbuzu.
— Da, mă, încuviință Adi. Și șoferu o zâs că-i gata înt-on ceas. N-o fo gata nici a doua zî.
— Mulțam, spuse Dinu. Amu chiar m-aț liniștit tăți.
Se duse la fereastră și scoase capul afară. Carrer de Xert era aproape pustie. Un bărbat bătrân trăgea un scaun de plastic lângă peretele casei de peste drum. Mai jos, o femeie mătura trotuarul. Trei mașini erau parcate una după alta.
— Dă-i un telefon, îl sfătui Adi.
— I-am dat.
— Și?
— Nu răspunde.
— Ma dă-i.
Dinu formă din nou numărul. Ascultă câteva clipe, apoi închise.
— Nimică.
— Poate conduce, spuse Florea. Dacă conduce, nu răspunde.
Era explicația cea mai firească. Dinu dădu din cap și se așeză. Venirea tatălui începuse să-l încurce înainte ca bătrânul să ajungă. Își făcuse planuri: îl instala în camera liberă, îi cumpăra haine, îl ducea prin La Jana și îi arăta unde erau magazinele. După câteva zile îi găsea ceva de lucru. La cules de migdale ori de măsline. La curățat pietre din livezi. Poate îl lăsa cineva să conducă un tractor.
Mai întâi însă trebuia să-l spele, să-l tundă și să-l țină departe de băutură. Își amintea de tăică-său așa cum fusese înainte să moară maică-sa: puternic, rău de gură și în stare să muncească o zi întreagă fără să se așeze. Ridicase singur casa, grajdul și cotețele. Știa să taie lemne, să repare o căruță, să curețe un pom și să altoiască un prun. Dinu învățase aproape tot de la el. Mai puțin băutura. Acum fiul urma să aibă grijă de tată, deși nu era sigur că putea avea grijă nici de el însuși. Avea o mașină care pornea numai împinsă, câteva sute de euro puse deoparte și un serviciu de la care se întorcea mirosind a găinaț. În camera lui ascundea o carte de valensiană ca pe o rușine.
— Inde-o și doarmă? întrebă Rodica.
— V-am zâs. În camera ailaltă.
— Da acolo țâneț voi lucrurile.
— Le mut.
— Și cât stă?
Dinu se întoarse spre ea.
— Ce, mă?
— Cât stă tată-tău aci?
— Dă tăt.
— Așe zâci amu, interveni Grasu. Da și vez păst-o lună.
— Ce și văd?
— Bătrânii îs greu dă țânut, mă. Au naravuri.
Dinu făcu un pas spre el.
— Tu d-inde știi tu cum îi tata?
Grasu ridică mâinile.
— Nu știu, mă. Am zâs numa.
— Atunci taci.
În încăpere se lăsă iar liniștea. Adi bău ce mai avea în pahar. Rodica se ridică și își trase bluza treningului peste mijloc.
— No, hai și merem, dacă nu ne ma rabdă.
— Nu v-o zâs vouă, încercă Florea să dreagă lucrurile.
— Lasă, că știm noi când nu suntem bine primiț.
Rodica plecă prima spre ușă. Grasu o urmă fără să salute. Adi rămase câteva clipe, cu paharul în mână.
— Dacă aflu ceva dă Zaha, sun, îi spuse lui Dinu.
— Bine.
— Poate or oprit și doarmă.
— Poate.
— Ajung ei.
— Ajung.
Adi puse paharul pe masă și ieși. Se auziră pași pe coridor, ușa de la intrare, apoi vocile lor în stradă. Grasu spunea ceva, Rodica îi răspundea tare. După câteva clipe se porni motorul mașinii și zgomotul se îndepărtă. Casa rămase dintr-odată prea mare. Florea strânse paharele.
— Mânci o zamă?
— Nu mi-i foame.
— Dă dimineață n-ai mâncat mnică.
— Am mâncat la lucru.
— Ce-ai mâncat?
— Nu știu, mă. Lasă-mă.
Florea duse paharele în bucătărie. Se auzi apa curgând, farfuriile lovindu-se și o ușă de dulap închisă. Dinu rămase singur în camera de zi. Deschise iar caietul. Privirea îi căzu pe propoziția copiată mai devreme:
Tenen els mateixos caràcters.
Au același caracter.
Încercă să citească următorul paragraf, dar gândul îi plecă iar. Poate microbuzul se stricase. Poate îi opriseră la vamă. Poate Zaha dormea într-o parcare. Poate Toader se îmbătase pe drum și făcuse scandal. Poate coborâse undeva fără să-l vadă nimeni. Își vedea tatăl trezindu-se într-o parcare din Franța, luându-și geanta și pornind într-o direcție oarecare. Toader nu știa nici o limbă străină. Nici româna nu o vorbea în așa fel încât să-l înțeleagă cineva de dincolo de Beiuș. Dinu formă iar numărul lui Zaha. Sună mult. În gol. Se duse în bucătărie. Florea pusese o farfurie cu supă pe masă.
— Șez și mâncă.
— Nu pot.
— Dacă te plimbi pân casă, ajunje ma repide?
Dinu se uită urât la el, dar se așeză. Luă lingura și amestecă printre găluște fără să mănânce.
— Poate n-ar fi trebuită și-l aduc.
Florea se opri din șters farfuriile.
— Dăr ce?
— Nu știu. Poate-i fac ma mult rău.
— Ce rău și-i faci?
— Îl scot dă la casa lui. Îl aduc aci, inde n-a pricepe mnică. Nici inde-i, nici ce grăiesc oaminii.
— Da acolo ce făce?
— Mnică.
— Apă, no, vez?
— Da iera la casa lui.
Florea puse farfuria în dulap.
— Dacă iera bine la casa lui, nu-l aducei.
Dinu gustă o lingură de supă. Găluștele erau moi.
— Știi care-i baiu cu voi? continuă Florea. Când sânteț acasă, vă gândiț numa cum și plecaț. După ce plecaț, vă gândiț numa la ce-o rămas acasă.
— Tu nu te gândești?
— Ba mă gândesc. Da io nu-mi aduc tata aci.
— Tată-tău îi mort.
— D-aia.
Telefonul suna, undeva. Dinu scăpă lingura în farfurie și se repezi spre camera de zi. Îl luă de pe masă. Nu era Zaha. Era alarma pe care o pusese dimineață, ca să nu uite că trebuia să treacă din nou pe la granja. O opri și rămase cu telefonul în mână.
— Tre și merji la pui? întrebă Florea din bucătărie.
— Treabă.
— Du-te. Dacă sună, răspund io.
Dinu se uită la ecran, apoi la ceasul de pe perete.
— Nu ma mărg.
— Cum și nu meri?
— Nu ma mărg astiz.
— Și puii?
— Dă-i în plata Domnului.
Florea apăru în ușă, ștergându-și mâinile cu un prosop.
— Mă, tu te-ai sclântit?
Dinu își luă geaca de pe spătarul scaunului.
— Inde meri?
— La Vinaròs.
— Stai și sune Zaha, mă.
— Dacă nu sună?
— Și ce faci tu în Vinaròs?
— Îi aștept.
— Inde?
Dinu ridică din umeri.
— La locu inde oprește.
— Și dacă vin pă alt drum?
— Tăt aclo tre ș-ajungă.
Florea se uită la el și înțelese că nu-l putea opri.
— Măcar mâncă zama.
— Mâncă tu.
— Ia telefonu.
Dinu îl ridică să i-l arate.
— Iaca-l.
Ieși din casă. După câteva secunde, Florea îl auzi învârtind cheia în contact. Motorul nu porni. Mai încercă o dată. Se auzi numai demarorul, apoi o înjurătură. Florea puse prosopul pe masă și ieși în stradă. Dinu coborâse deja și împingea mașina.
— Stai, mă, și te ajut!
Subaru prinse puțină viteză. Dinu sări
înăuntru, puse contactul și băgă schimbătorul în
viteza a doua. Motorul porni cu un pocnet. Mașina se îndepărtă
spre capătul străzii. Florea rămase în drum și se uită
după ea până dispăru.
Călătorul
Microbuzul Fiat oprise într-o parcare de lângă Perpignan. Toți pasagerii dormeau. Dormea și Zaha, șoferul, cu scaunul lăsat pe spate și cu brațele încrucișate peste piept. Avea nevoie de câteva ore de somn. Nu făcuseră decât trei sferturi din drum, iar până în Spania mai trebuia să-i treacă și prin vamă.
Unii pasageri își sprijiniseră capetele de geamuri. Alții dormeau aplecați unii peste alții, fără să se mai ferească. Pungi, sacoșe și genți erau îndesate sub scaune, între picioare și pe culoarul îngust. Dintr-un buzunar al portierei ieșea gâtul unei sticle cu apă. În plasa de deasupra capetelor se vedeau pături, o oală legată într-o pungă și o icoană învelită într-un prosop.
Microbuzul albastru nu mai era un mijloc de transport. Era casa unor oameni. O casă care nu aparținea nici țării din care plecaseră, nici celei spre care mergeau. Călătoream și eu în acea casă, ascultându-i toate poveștile.
Toader sări ca ars în picioare și se lovi zdravăn cu capul de plafon.
— Au, mă!
Își puse mâna pe creștet și rămase în picioare, aplecat, încercând să înțeleagă unde se afla. I se păruse că aude cocoșul. Vecinul de scaun se trezi și el. Îl privi buimac pe bătrân, apoi pe ceilalți pasageri, ca să vadă dacă se întâmplase ceva care merita să rămână treaz.
— Avusăi un spurcat dă vis, ne lămuri Toader cu voce joasă. Cânta cocoșu mneu dă bună dimineața...
Vecinul clipi des.
— Ce cocoș, măi omuli?
— Cocoșu mneu.
Omul îl studie câteva clipe. Toader avea părul răvășit, ochii tulburi și o vânătaie proaspătă în creștet. Mirosea a fum, a băutură și a haine purtate prea mult. Vecinul trase concluziile care se impuneau și se întoarse cu fața spre geam. Toader nu se lăsă descurajat. Vorbi cu mine:
— Bată-l și-l bată dă cocoș, că mă visai că cânta. Da așe, pân somn, m-am socotită că n-o fi vinită după mine pă drum cătă Spanie.
Așteptă un răspuns.
— Că tăt visu să făce că umblam după iel și-l omor, și numa îmi tăt scăpa. Mă ajutară și babele din sat, da tot nu-l biruirăm. Și mă gândeam că o fi fermecat or ce-o fi cu iel, dă iară îl aud.
Toader tăcu o vreme, ca și cum ar fi așteptat ca cineva să-l roage să continue. Apoi râse singur:
— Bă... Le îmbătai, auz, pă tăte babele și dădui foc la sat. Și cre că numa cocoșu scăpă.
Din față se auzi vocea lui Zaha:
— Taci, moșule, și dormi.
Toader nu-l auzi sau nu înțelese că i se adresa lui.
— Da mă, a dracu și cocoșu, cum scăpa iel dă fiecare dată când îl încolțam. Și babele, ce mai bereau... Parcă erau butoi spart.
Câțiva pasageri se treziră. O femeie ridică fruntea de pe umărul bărbatului de lângă ea și privi spre Toader.
— Numa Leana nu berea, continuă el. Mă pândea. Da ce-am mai zmotocit-o... Și Flăncătița, cât p-aci fu să-mi fac pomană…
— Moșule, tacă-ți fleanca aia odată! strigă Zaha.
Toader înțelese în sfârșit că era vorba despre el. Tăcu și se așeză. Rămase câteva clipe nemișcat. Apoi se aplecă spre mine:
— Oari ști Dinu d-inde și mă ieie? Vine pruncuțu mneu după mine?
Zaha se ridică puțin în scaun.
— Vine, bace. Știe că venim.
— Da inde m-a aștepta?
— În Spanie.
— Apă, no, asta știu și io. Da inde în Spanie?
— Te duc eu până la el.
— Acasă la iel?
— Acasă la iel.
Toader păru mulțumit. Își potrivi geanta între picioare și își sprijini capul de spătar.
— Cât ma avem?
Zaha nu-i răspunse.
— Mult ma avem?
— Dormi, bace.
Toader închise ochii. După câteva minute începu să sforăie. În microbuz se făcu o vreme din nou liniște. Dar unul dintre pasageri se răsuci în scaun și lovi cu genunchiul sacoșa femeii din față.
— Vezi, mă, că am ouă acolo, șopti femeia.
— Iartă-mă.
— Dacă le spargi, le plătești.
Omul își strânse picioarele sub scaun. Peste puțin timp, Toader deschise iar ochii. Nu știa cât dormise. Afară era întuneric și nu vedea decât câteva felinare îndepărtate.
Se ridică încet, cu grijă să nu mai lovească plafonul.
— Am ajuns?
Nu-i răspunse nimeni. Bătrânul privi prin parbriz, peste capetele pasagerilor. Înainte era numai întuneric. Toader nu mai fusese niciodată atât de departe de Șerpăița. Până la Beiuș mersese de sute de ori. La Oradea ajunsese de câteva ori, cu treburi. O dată fusese și la București, pe vremea comuniștilor. Dar acum fiecare kilometru îl îndepărta de casa pe care o ridicase cu mâinile lui și îl apropia de casa cu patru camere închiriată de Dinu. Își pipăi buzunarul de la piept. Pașaportul era acolo. Îl scoase și îl deschise. Se privi în fotografie. Omul de acolo avea părul pieptănat, cămașa încheiată până sus și o expresie speriată. Nu-i semăna.
— Cu ăsta trec? mă întrebă.
— Cu pașaportul.
— Da-i bun?
— Dacă-i valabil.
— Cum așe, valabil?
I-am luat pașaportul, m-am făcut că îl studiez:
— Îi bun.
— Apăi cum și nu fie bun, că-i nou.
Îl puse la loc și își încheie nasturele buzunarului. Închise iar ochii, dar nu mai adormi. Își ținea geanta strâns între genunchi. În ea avea două cămăși, două perechi de izmene, un pulover, niște slănină învelită în hârtie și o fotografie veche cu Anuța și copiii. Nu luase nimic din lucrurile pe care le făcuse într-o viață. Nici nu ar fi avut unde să le pună.
Zaha se trezi după aproape două ore. Își frecă fața cu palmele, coborî din microbuz și făcu de câteva ori înconjurul mașinii. Apoi bău apă, își aprinse o țigară și rămase lângă portieră, privind parcarea.
Unul câte unul, pasagerii începură să se trezească. Coborâră să-și dezmorțească picioarele. Bărbații se împrăștiară spre marginea parcării să urineze. Femeile se îndreptară în grup spre toaleta benzinăriei.
Toader se trezi când vecinul se ridică de lângă el. Văzu ușa deschisă. Din afară venea o lumină cenușie. În depărtare se zăreau câteva clădiri joase și un șir de copaci. I se păru că aude iar cocoșul. De data aceasta nu sări. Ridică numai capul și ascultă.
— Cucurigu!
Toader își luă geanta și se strecură spre ușă. Coborî. Privi în jur, nedumerit. Ceilalți pasageri se aflau răspândiți prin parcare. Zaha fuma lângă capota microbuzului. Toader porni într-o direcție oarecare, cu geanta pe umăr.
L-am observat doar eu:
— Zaha! Vezi că bătrânu și-a luat geanta și pleacă!
Șoferul aruncă țigara și alergă după el.
— Bace! Inde primejdie meri?
Toader nu se opri.
— La Dinu.
— Nu aci. N-am ajuns.
— Ba, am auzât cocoșu.
Zaha îl prinse de braț.
— Sântem în Franța.
— Și Dinu inde-i?
— În Spanie.
— Apăi io inde mă duc?
— Tăt în Spanie. Da cu microbuzu, nu pă jos, bace.
Toader se lăsă întors. Zaha îi luă geanta și îl conduse înapoi. Îl așeză pe scaun. După ce se urcară toți pasagerii, Zaha porni motorul.
— Centurile, că aice nu-i Românie!
Toader trase centura pe la spate și o prinse. Apoi încercă să se strecoare pe sub ea.
— Bă, ajutațî-l careva și-și puie centura, strigă Zaha.
Vecinul începu să râdă. Desfăcu centura, i-o trecu peste umăr și o fixă cum trebuia. Microbuzul porni. Toader rămase cu mâinile peste geantă și cu privirea la geam.
— Am auzât cocoșu, spuse încet.
Vama
Microbuzul intră într-o localitate și încetini. Casele se înșirau de-o parte și de alta a drumului, cu obloanele trase. Felinarele stradale se proiectau, unul după altul, pe geamurile și pe stâlpii din interiorul mașinii.
Toader privea luminile cum alergau pe lângă el. Câte una îi trecea peste mâini, îi urca pe haină și dispărea în spatele scaunului. Încercă mai întâi să urmărească una cu degetul. La următorul felinar întinse mâna. Lumina îi trecu prin palmă. Se uită după ea. Încercă să o prindă.
Microbuzul opri într-o parcare. Una dintre luminile de afară rămase pe stâlpul portierei, chiar lângă obrazul lui. Toader se repezi și o prinse în pumn. Deschise degetele încet. Lumina dispăruse. Își strânse din nou pumnul, de data aceasta mai repede. Se uită mulțumit la mâna închisă. Acum o prinsese.
Zaha aprinse luminile din microbuz. Toader tresări. Deschise pumnul. Lumina lui se topise în lumina mare dinăuntru.
— Băi, atenție tătă lume! strigă șoferul.
Pasagerii se treziră unul după altul. Un bărbat își șterse gura cu mâneca. Femeia care avea ouă sub scaun se aplecă să vadă dacă punga mai era întreagă. Cineva întrebă unde ajunseseră.
— Sântem în vamă, spuse Zaha. Acu și fiț cu ochii în patru. Cum vedem că ajunje mașina vămii care face schimbu, cum o tulim.
Se uită în oglinda retrovizoare, să se asigure că toți îl ascultau.
— Pașapoartele la mine. Cu două foi de la fiecare.
În microbuz începu foiala. Oamenii își căutară pașapoartele prin buzunare, genți și sacoșe. Se auziră fermoare, foșnete de hârtii și câteva înjurături șoptite. Un bărbat din spate scoase pașaportul din șosetă.
— Tu acolo îl ții? îl întrebă femeia de lângă el.
— Inde să-l țân?
— În buzunar, ca oamenii.
— În buzunar mi-l fură.
— Cine să ți-l fure aici?
Bărbatul privi în jur, fără să indice pe cineva anume. Fiecare scoase câte două bancnote de o sută de euro. Documentele porniră din mână în mână spre Zaha, într-o dezordine în care nimeni nu mai știa al cui era cel de deasupra și al cui cel de dedesubt. Toader îi urmărea pe ceilalți. Își scoase și el pașaportul din buzunarul de la piept și îl deschise.
— Două foi, îi spuse vecinul.
— Ce foi?
— Două sute.
— Păi, n-am.
Omul îl privi.
— Cum n-ai?
— N-am bani. Plătește Dinu când ajung.
Vecinul întinse mâna după pașaport.
— Dă-l încoace.
Puse el două bancnote între file și îl trimise mai departe.
— Îmi dă fecioru tău când ajunjem.
Toader încuviință.
— Îți dă. Dinu are bani.
Pașaportul lui trecu prin mâinile pasagerilor până în față. Zaha îl luă, scoase bancnotele, fără să întrebe nimic. Toader îl urmări atent.
— Da banii, ce faci cu iei?
— Plătim vama, bace.
— Ce plătim?
— Să trecem.
Zaha așeză pașapoartele unul peste altul, le numără și se întoarse din nou spre pasageri:
— Băi, care nu sunteți în regulă, mâna sus!
Nimeni nu se mișcă.
— Ce vă uitați așe? Care aț stat păstă termen, aveț interdicțe, aț mai fost întorși o aveț vreo belea, mâna sus!
Se ridică o mână din spate. Apoi încă una. În câteva secunde, aproape toți pasagerii aveau mâinile ridicate. Toader se uită în stânga și în dreapta. Își ridică și el mâna. Zaha începu să râdă.
— Bace, dumneata dăr ce ridici brânca?
— D-apu n-ai zâs și ridicăm?
— Care nu-s în regulă.
— Io îs în regulă.
— Atunci las-o jos.
Toader coborî mâna.
— Da ce n-au ăiștia?
— Nimic. Au stat mai mult pe aici decât aveau voie.
— Pă inde?
— Prin Spania.
— Și nu-i voie?
Câțiva pasageri râseră. Zaha se întoarse spre parbriz.
— Ascultaț aici, că nu repet. Dacă ne oprește, spunem că merem în Portugalia. Clar?
— Clar, răspunseră câteva voci.
— Inde merem?
— În Portugalia.
— Tătă lumea!
— În Portugalia, răspunse un cor.
Toader se ridică în picioare:
— Noi nu merem la Spanie?
— Ba da.
— D-apu dăr ce zâce că merem în Portocalie?
— Ca să trecem.
— Și Dinu inde-i?
— În Spania.
— Atunci io în Spanie mărg.
Vecinul se apropie de el și îi vorbi rar:
— Dacă te întreabă vameșu, zâci Portugalia.
— Da io nu mărg acolo.
— Știu, mă. Numa așe zâci.
— Dăr ce?
— Că așe treabă.
Toader îl privi neîncrezător.
— Da dacă mă duce în Portocalie?
— Nu te duce nime.
— D-apu atunci dăr ce și mințăsc?
Omul se întoarse spre geam.
— Zâci cum vrei, bace.
Zaha îi auzise.
— Bace, dacă vine vameșu la dumeta, nu zâci nimică. Taci. Ai înțeles?
— Am înțeles.
— Ce faci?
— Tac.
— Așe.
Șoferul privi din nou parcarea. În partea cealaltă a drumului se afla o clădire joasă, cu câteva ferestre luminate. O mașină albă sta oprită lângă ea.
— Dacă oaricum ne oprește și nu ne întoarce, mai treabă și daț câte cincizăci fiecare, spuse Zaha. Atâta-i cotizație.
Din spate se auzi o voce:
— Păi n-am dat două sute?
— Ăia-s pentru partea cealaltă.
— Care parte?
— Partea pă care treabă s-o plătim.
— Și cincizeci?
— Păntu partea asta.
— Da câte părți are vama asta?
Oamenii începură să caute din nou bani. Câțiva bombăneau. Unul spunea că îi mai rămăseseră numai douăzeci de euro până la leafă. Femeia cu ouăle își desfăcu bluza și scoase o bancnotă împăturită din sutien.
Toader îi șopti vecinului:
— Și p-ăștia tot Dinu îi dă?
— Îi dă.
Zaha ridică mâna.
— Gata! Nu-i scoateți încă. Numa dacă ne oprește.
Toți rămaseră cu banii pregătiți. Așteptară. În microbuz nu se mai auzea nimic. Oamenii priveau când spre clădirea vămii, când spre șofer. Zaha ținea motorul pornit și mâinile pe volan. Toader privea din nou lumina de pe stâlpul portierei. Nu mai încerca s-o prindă.
— Uite-i, spuse Zaha.
O mașină se apropia din direcția Spaniei. Merse încet până la clădire și opri. Doi oameni coborâră din ea. Unul rămase lângă portieră, vorbind cu cel care ieșise din vamă. Zaha băgă în viteză.
— Amu.
Microbuzul porni. Trecerea nu semăna cu o vamă. Nu erau bariere coborâte, cozi de mașini sau oameni care să le ceară actele. Numai o clădire luminată, câteva indicatoare și șoseaua care continua înainte. Zaha merse cu viteza a doua. Nimeni nu vorbea. Microbuzul trecu prin dreptul clădirii. Unul dintre vameși întoarse capul după ei. Zaha nu acceleră. Păstră aceeași viteză încă o sută de metri. Apoi apăsă pedala până la fund. Motorul se ambală. Pasagerii fură împinși în scaune. Cineva scoase un strigăt scurt, cineva râse, iar femeia cu ouă se aplecă iar spre pungă.
— Am scăpat? întrebă un bărbat.
Zaha se uită în oglindă și râse satisfăcut.
— Da, mă. V-am scăpat și de data asta. Vă puneți voi cu Zaha?
În microbuz izbucni veselia. Oamenii răsuflau ușurați, vorbeau toți deodată și își împătureau bancnotele de cincizeci de euro.
— Băgați banii la loc, strigă Zaha. Am avut noroc.
Toader se aplecă iar spre vecin:
— Inde sântem amu?
— În Spania.
Bătrânul se îndreptă în scaun.
— În Spanie?
— În Spania.
Toader privi pe geam. Nu vedea decât întunericul, parapetul drumului și luminile câtorva mașini. Spania arăta la fel ca Franța.
— Păi și inde-i? întrebă el.
— Mai încolo.
Microbuzul intră pe autostradă. Un indicator luminat arăta direcția spre Barcelona.
— De-aici nu ne mai oprește nici Antihârț! strigă Zaha.
Pasagerii râseră. Toader își rezemă fruntea de geam și privi luminile care fugeau în sens invers.
Răscrucea
Dinu ieși din La Jana și intră pe drumul spre Vinaròs. Conducea repede. Subaru tremura din toate încheieturile, iar portiera din dreapta scotea un sunet metalic la fiecare denivelare. Dinu ținea volanul cu o singură mână. Cu cealaltă apăsa mereu pe telefon, să vadă dacă nu pierduse vreun apel. Nimic. Încercă din nou numărul lui Zaha. Telefonul sună mult, dar nu răspunse nimeni.
— No, răspunde odată, fute-te-ar Dumnezo înt-on ochi!
Aruncă telefonul pe scaunul din dreapta și apăsă accelerația.
Microbuzul albastru înainta pe autostrada spre Barcelona. Odată trecută vama, pasagerii se înveseliseră. Se auzeau pungi desfăcute, capace răsucite și sticle plimbate de la unul la altul. Cineva scoase un salam, altcineva o pâine. Femeia cu ouăle le verifică din nou, apoi își făcu o cruce mică. Zaha conducea cu viteză. Pe parbriz se succedau luminile mașinilor și indicatoarele verzi. Toader stătea nemișcat, cu geanta în brațe.
— Mult ma avem pân la Dinu? mă întrebă.
— Mai avem.
— Cât?
— Vreo trei ceasuri. Poate patru.
— D-apu n-ai zâs că-i în Spanie?
— Suntem în Spania.
— Atunci dăr ce ma avem?
Își rezemă obrazul de geam. Din Spania nu vedea decât autostrada.
Dinu împinse o casetă în casetofon. Iva Zanicchi cânta L’arca di Noè. Învârti butonul spre stânga. Cunoștea cântecul de la sora lui. Îl ascultaseră de multe ori acasă, pe o casetă copiată. Nu știa toate cuvintele, dar cânta cum le ținea minte:
— Partirà, la nave partirà, dove arriverà, questo non si sa...
Va pleca, vaporul va pleca, unde va ajunge, asta nu se știe.
Bătu ritmul cu degetele pe volan.
— Sarà come l’arca di Noè, il cane, il gatto, io e te...
Va fi ca arca lui Noe: câinele, pisica, eu și cu tine.
Se opri din cântat. Își aminti că în Șerpăița nu mai era nici un câine. Poate că taică-său aducea cocoșul cu pene negre și pete albăstrui. Îl și vedea coborând cu pasărea legată de picioare și vârâtă într-un sac. Zâmbi. Apoi privi telefonul de pe scaun.
— Zaha! strigă cineva din spate. Îți sună telefonu!
Telefonul șoferului vibra în bord.
— Lasă-l să sune.
— Poate-i ceva important.
— Conduc, mă. Nu vedeți?
Toader ridică fruntea de la geam.
— Cine sună?
— Dă inde să știm, bace?
— Poate-i Dinu.
Vecinul se aplecă spre culoar și privi ecranul.
— Dinu scrie că-i.
Toader se ridică de pe scaun.
— Dinu? Dă-mi-l mnie!
— Șezi, bace, că nu-i telefonu dumitale.
— Dă-mi-l să grăiesc cu iel.
— Zaha! răspunde, mă, că-i fecioru bătrânului.
Zaha aruncă o privire spre telefon.
— Nu pot amu. Suntem pe autostradă. Îl sun io după ce opresc, așe-i convenție, ști iel.
— Da dă-l la mine, insistă Toader.
— Bace, șezi jos!
Telefonul tăcu. Toader rămase în picioare o clipă, aplecat sub plafon.
— O fost Dinu?
— El o fost, îi spuse vecinul.
— Și dăr ce n-o răspuns?
— Conduce. Nu-i slobod.
— Poate nu știe că am ajunsă.
— Știe. Dă aia sună.
Toader se așeză și își strânse geanta la piept.
Dinu ascultă până când apelul se întrerupse.
— Conduci, ai? spuse privind telefonul. Io ce fac?
Îl aruncă iar pe scaun. Caseta continua să cânte. Nu mai știa cuvintele. Le înlocui cu sunete și continuă melodia.
Se auzi un pocnet sub capotă. Opri muzica. Motorul funcționa mai departe, dar Subaru pierdu din putere.
— Ce mama lu Antihârț?
Se auzi încă un pocnet, apoi un huruit. Dinu trase pe dreapta și opri. Rămase câteva secunde cu mâinile pe volan, privind înainte. Apoi ieși și ridică capota. Nu vedea mare lucru. Motorul tremura și mirosea a benzină.
— No, amu ț-ai găsâtă și tu!
Se uită în jur. Drumul era aproape pustiu, dar mașina neagră se oprise tocmai la o răscruce. În depărtare se vedeau luminile Vinaròs-ului. Scoase telefonul și încercă iar să-l sune pe Zaha.
Telefonul începu din nou să vibreze pe bord. Toader îl auzi.
— Iară-i Dinu?
Nimeni nu-i răspunse.
— Dă-mi-l, măi. Dă-mi-l oleacî.
— Bace, dacă nu șez, opresc și te leg dă scaun.
Toader se lăsă pe spate, jignit.
— Apăi io numa vreu și grăiesc cu pruncu mneu.
Zaha luă telefonul și îl opri. În microbuz se făcu liniște. Toader nu mai întrebă nimic.
Dinu trânti capota cu putere.
— Fir-ai a dracu dă rablă!
Se uită când spre Subaru, când spre drumul înainte. Nu putea lăsa mașina acolo, dar nici nu voia să se întoarcă.
Auzi ceva mișcându-se pe marginea drumului. Ridică privirea. În iarba dincolo de șanț se vedea o umbră. Dinu luă o piatră și o aruncă într-acolo. Umbra sări și intră în lumina farurilor. Era un cocoș, cu pene negre și pete albăstrui. Traversă drumul în fugă, chiar prin fața lui. Dinu rămase cu mâna ridicată. Cocoșul ajunse în partea cealaltă și dispăru printre tufe. Dinu își făcu cruce.
— Fute-te-ar Dumnezo înt-on ochi...
Autostrada se desfăcea în fața microbuzului, luminată de faruri. Mașinile alergau pe trei benzi în aceeași direcție. Toader privea pierdut prin geam. Oboseala îi închidea ochii, dar de fiecare dată îi deschidea repede, ca să nu treacă de locul unde îl aștepta Dinu. Nu știa cum arăta La Jana. Nu știa cum arăta casa băiatului. Nu știa nici măcar pe care parte trebuia să privească. Știa numai că ajunsese în Spania. Auzi cocoșul.
— Cucurigu!
Căscă ochii. La început nu văzu nimic. Numai parapetul, asfaltul și luminile mașinilor. Apoi, în marginea farurilor, apăru cocoșul. Alerga pe lângă microbuz. Era același cocoș țanțoș, cu creasta într-o parte, cu pene negre și pete albăstrui. Scăpase din foc. Venise după el prin Ungaria, Austria, Germania și Franța. Trecuse și vama.
— Cocoșu, șopti Toader.
Bătrânul se lipi de geam. Cocoșul alerga acum puțin înaintea lor. Își întorcea capul din când în când, să vadă dacă Toader îl urma.
— Cocoșu!
Se ridică.
— Ce-i, bace? întrebă vecinul.
— O vinit după mine.
— Cine?
Toader arătă spre geam.
— Nu-i nimică aclo.
— Ba-i iel. Nu-l vez? Cocoșu mneu!
Cocoșul cu pene negre și pete albăstrui ieși din bătaia farurilor și reapăru mai în față. Toader își desfăcu centura.
— Inde meri? îl întrebă vecinul.
Bătrânul apucă mânerul portierei.
— Șez blând, bace!
Vecinul întinse mâna să-l prindă, dar Toader deschisese deja portiera. În microbuz năvăli aerul autostrăzii. Se auziră strigăte. Zaha întoarse capul și frână brutal. Toader pusese un picior afară și dispăruse în negrul autostrăzii.
Cloșca
|
Πληϊάδας τ᾽ ἐσορῶν καὶ ὀψὲ δύοντα Βοώτην Ἄρκτόν θ᾽, ἣν καὶ ἄμαξαν ἐπίκλησιν καλέουσιν |
Odiseea, |
|
Privind Pleiadele și pe Boótes, care apune târziu, și Ursa, pe care unii o numesc și Carul... |
|
Am numărat: erau șapte. Cloșca cu Puii stătea încă agățată de marginea cerului, înainte ca lumina s-o șteargă. Atât se mișca în La Jana în dimineața aceea dinainte de Todos los Santos, Ziua Tuturor Sfinților. Respiram liniștea zorilor din balconul casei închiriate de Dinu pe Carrer de Xert. Jos, pe stradă, dormeau trei mașini, parcate una după alta. Subaru lui Dinu era prima. Peste drum, un scaun de plastic cu spătar negru și picioare albăstrui aștepta cuminte pe trotuar. Nimeni nu ședea pe el. Nu trecea nici o mașină și nu se auzeau pași. Numai cele șapte stele ale Cloștii se stingeau, una câte una, în lumina care creștea.
Bombón-ul meu era prea dulce. Nu mă obișnuisem încă să potrivesc proporțiile de cafea și lechera, pasta aceea densă din lapte condensat și zahăr care se așază pe fundul paharului asemenea mierii. Am gustat din nou. Tot prea dulce. M-am întors în bucătărie să mai adaug puțină cafea. Lângă cafetieră am observat sticla de Anís La Castellana. Am luat sticla și am privit-o în lumină. Merge o gură, mi-am spus. Nu sunt mare amator de anason și nu știam dacă avea să îndrepte bombón-ul sau să-l facă și mai dulce. Am desfăcut sticla, am mirosit-o și am turnat puțin în pahar.
Dinu îmi povestise ce făcuse el cât îl așteptase pe Bătrânu; eu îi spusesem, la rândul meu, ce știam din microbuzul în care mă găsisem cu tatăl său. Am cusut totul din ce mi-a spus Toader, pe drum, și din ce am aflat mai târziu — niciodată tot deodată, niciodată de la același om de două ori la fel.
— Fute-le-ar dumnezo înt-on ochi pă tăte și le fută, slobozi Dinu o înjurătură.
— Dinu, tot aud înjurătura asta și la mine în sat. Ce înseamnă?
— Ce să însemne?! Atunci când n-ai ochi și vez, ce faci? Poț ave brânci și lucri, dacă n-ai ochi, dăjaba. Poț fi dăștept, dacă n-ai ochi și citești, ce ma știi? Ochiu-i tăt, mă. Fără ochi, iești mort și umbli.
— Uite, Dinu, Homer ăsta al meu se spune că era orb...
— Așe zâce? Și cum vă duceț unu pă altu inde vreț și mereț?
I-am spus, înțelept, cum o cerea momentul, că și orbirea are mai multe feluri, și vederea la fel; că unii au ochi și nu văd, iar alții, fără ochi, văd până la capătul lumii…
— No, las-o, că amu iară mă-nvârț.
M-am întors pe balcon. Cerul se albise de tot. Cloșca dispăruse. Am căutat-o totuși, cu ochii pierduți în același loc, ca și cum locul unde stătuse ar mai fi putut să însemne ceva. Clopotul bisericii bătu de șapte ori.
Vițelul de aur
în al patrulea anotimp
al unui an de la început de secol XXI
Barrington, Illinois, în Statele Unite ale Americii
|
Fiii
mamei mele s-au mâniat pe mine; |
Cântarea Cântărilor 1:6 |
Cuțitul
Zăpada adormise peste noapte pe trotuarele din Barrington. Case mari, curți mari, mașini mari. Până și iarna părea aici mai înstărită. Înăuntru, în clădirea în care lucram, luxul era în reconstrucție: cabluri, găleți, scule, cutii de materiale, un miros greu de adeziv, praf de gips și lemn tăiat.
Într-o încăpere fără finisaje, camarazii de trudă improvizaseră o sală de mese. Câteva scânduri așezate peste butoaie de vopsea țineau loc de masă. În jurul ei încăpeau câteva Românii. Ionică, trecut binișor de 30 de ani, înalt, bine făcut, venea de pe lângă Timișoara. Tot bănățean era și Boncău, mic, împlinit, la 40 de ani pe care îi afișa cu măsură, dintre care jumătate petrecuți în State. Mitică bătea spre 50, era prahovean, cu o română aproape ostentativ de literară în micul Babel românesc din Barrington. El era meseriașul pe lângă care fusesem repartizat. Dan, undeva înainte de 30 de ani, bucureștean sadea, brunet și cu o ironie pe care o exersa asupra tuturor, completa masa.
Pe șantierele acelea, priceperea se putea măsura destul de exact în dolari. Un începător lua zece pe oră. Un muncitor obișnuit, doisprezece-cincisprezece. Un meseriaș bun ajungea pe la douăzeci. Dincolo de ei începea o altă Americă: muncitorii cu acte, adesea sindicalizați, care puteau câștiga de două ori pe atât.
Unii români veniseră cu viză de turist și lucrau în lunile în care puteau rămâne legal în țară, deși viza nu le dădea drept de muncă. Alții depășiseră de mult perioada de ședere și trăiau astfel de ani întregi. Munceau, închiriau apartamente, cumpărau mașini, trimiteau bani acasă. Unii încercau chiar să-și declare veniturile și să plătească taxe, deși statutul lor de imigrare rămânea nereglementat. America are mai multe feluri de a te număra și mai multe feluri de a nu te număra.
În timp ce mâncam, prin golul în care urma cândva să fie montată ușa, apăru nea Ghiță. Spre 70 de ani, cu o burtă proeminentă, obrajii roșii și o geantă din care ieșeau mirosuri mult mai convingătoare decât cele ale șantierului.
Ionică îl văzu primul:
— Hehe! Nea Ghiță! Hai cu mâncarea aia odată...
— Ce-i, Nel, țî s-or lunjit urechile dă foame?
Nea Ghiță râse mulțumit de propria replică și puse geanta pe masa de scânduri:
— Ce v-aț face voi fără mine?
— Am muri de foame, moșule, replică Mitică. Ce-ai auzit, au fugit toți bucătarii în Chicago de când ai venit matale? Zi, ce ne-ai adus azi?
Nea Ghiță scoase triumfător o oală mare, cu capac:
— Zamă dă păsulă...
Supă de fasole.
Mitică nici nu clipi:
— De păsulă, moșule? De păsulă?
— No, fasole, ești grozav. Așe să zâce la noi. O voi îi zâceț mazăre?
Mă observă cu mirare, se opri și mă măsură din cap până-n picioare:
— Da cini-i pruncu ista nou? Îi d-a nost?
Dar cine-i băiatul ăsta nou? E de-al nostru?
Am răspuns aproape bucuros:
— Da. Sunt român. De undeva din Apuseni...
Nea Ghiță făcu ochii mari:
— Da ce-i acee Apuseni, tu n-ai un sat? Te-ai făcut așe, din piatră și otavă?
— Din Remeți. Aproape de Ciucea. După vorbă, aș zice că sunteți de prin părțile mele...
Acum mă studia cu adevărat:
— Da a cui îi fi tu din Remeț? Io am lucrat acolo la baraj, am fo șofer pe șantier, cunosc pă tăți!
Barrington, Illinois, dispăru ca și cum nici n-ar fi fost. Între noi se așezaseră Remețiul, Negreniul, Valea Drăganului, Lacul Leșu, niște drumuri pe care amândoi le știam pe dinafară și o lume aflată la mii de kilometri de încăperea aceea fără ușă. America rămăsese dincolo.
Asta aveam să observ de multe ori printre românii plecați: depărtările se comprimă violent. Doi oameni se întâlneau în America și, după trei întrebări, descopereau un sat, un văr, o școală, un regiment, un șantier sau o poveste pe care o aveau în comun. Eu însă nu ajunsesem acolo ca să pun faianță. Voiam să văd cum se trăiește dincolo, atunci când dincolo nu mai însemna excursie, hotel și fotografie, ci muncă, chirie, cec, benzină, bani trimiși acasă și grija de a nu te întreba cineva ce cauți acolo.
Cum să înțelegi viața românilor care lucrau pe șantierele Americii? Printr-un amic care avea o firmă de construcții obținusem să lucrez câteva săptămâni pe șantier, pe lângă Mitică. La gresie și faianță. Nu știam nimic, nu muncisem o zi în construcții, nici măcar în acel regim de amator în care aproape orice român a zidit, zugrăvit, reparat sau stricat ceva la viața lui. Mitică m-a învățat cu răbdare: cum se măsoară, cum se taie, cum se pune adezivul, cum o greșeală de câțiva milimetri se multiplică până la capătul peretelui. Nici Mitică, și nici unul dintre ei cu excepția patronului, Bill, nu știau ce căutam eu cu adevărat acolo. Pentru ei eram încă un român venit să facă niște bani munciți. Credeau că venisem, ca și ei, dincolo, ca să-mi fie bine dincoace.
Telefonul lui Boncău sună:
— Da, Bill, am terminat cu cauntărtopurile. Nu știu cu batrumurile...
Am terminat blaturile. Nu știu cu băile.
Își acoperi telefonul cu palma.
— Mitică, câte băi îs gata?
— Șapte, spuse Mitică. Apoi, către nea Ghiță:
— Moșule, ce minciuni ne mai spui azi?
Boncău continua conversația:
— Peintării n-or fost azi.
Zugravii n-au fost astăzi.
Se întoarse din nou spre Mitică:
— Mai ai taile?
Mai ai gresie?
Mitică dădu din cap.
— Are, are, transmise Boncău. Okei, Bill, salut!
Nea Ghiță se încruntă spre Mitică:
— Mă, tu numa mă nervezi, mă. Io nu spui minciuni, mă, dacă așe îi... La vrâsta me, le știi, mă.
Dan ridicase capacul altei cratițe și cerceta o bucată de carne:
— De ce carne e asta?
— De păsulă, n-ai auzit? spuse Mitică.
Nea Ghiță îi puse lui Dan carne în farfurie:
— Dă pui... Gustă, nu-ț place? Nimnică nu ari gust ca acasă. Puiu zâci că-i pește, roșie zâci că-i lucernă...
Asta era una dintre marile dezamăgiri ale Americii lui nea Ghiță: mâncarea nu mai avea gustul lucrurilor pe care le numea. Mitică își aminti ceva:
— Bine că mi-am amintit. Auzi, a venit tata lui Bill de-acasă și zice că a trecut pe la matale și a făcut poze... Să ne aduci și nouă fotografii cu vițelul.
— Chiară? No, ie să-l sun, că i-am zâs să facă chipuri cu vițălu mneu...
Apoi începu să ne vorbească despre vițel, un text care părea foarte familiar comesenilor mei:
— Mă, de-aț vide ce mândru-i, mă, l-aț țuca, mă. N-ave numa câteva luni când am vinit, amu tre și fie mare, mă, că i-am zâs la muiere și coate bine dă iel. Acela-i vițălu mneu, mă, dă foaită...
Dacă l-ați vedea ce frumos e, l-ați săruta. Nu avea decât câteva luni când am venit; acum trebuie să fie mare. I-am spus nevestei să aibă mare grijă de el. E vițelul meu, de soi bun.
— Un cuțit, nu ai? îl întrerupse Dan.
— Da ce-ți trabă? Doară am tăiat daraburi mici, îi fiartă bine, ce cuțât mai vrei?
— Să-mi tau venele de cât de bună e mâncarea!
— Nu mai termini cu glumele tale tâmpite, se enervă Mitică.
Dintr-un buzunar adânc, nea Ghiță scoase o brișcă de dimensiuni neobișnuite, deschise o lamă de cuțit, oferindu-i-l lui Dan, în versurile unei strigături de acasă:
— Hai, cuțât, cuțât, cuțât / Dă trii ori te-am ascuțât…
Traducătorul
Lingurile se loveau de farfuriile metalice și, pentru zeci de secunde, nimeni nu mai spuse nimic. Liniștea fu spartă de un fluierat. Dinspre coridor venea o doină moldovenească. Întâi intră doina, apoi omul: un munte de vreo șaizeci de ani, cu umerii aproape cât golul ușii.
— Pe unde-ai umblat, Jane? Noi terminăm imediat de mâncat.
Noul sosit se opri în dreptul lui nea Ghiță:
— Iară ti fălești, Ghițî, cu vițălașu netali?
Iar te lauzi, Ghiță, cu vițelul dumitale?
— În orice caz, am cu ce mă lăuda, răspunse nea Ghiță, bățos.
Dan își aminti un banc și ținu să-l împungă pe bătrân:
— Știi cum mugește vaca în Ardeal?
— No, apoi cum a muji? Ca tăte vacile...
Dan lăsă câteva secunde să treacă, să deschidă o așteptare cât mai mare, și pronunță rar:
— Apoi, no... muuuuu!
Ionică râse, dar nu foarte convins. Părea că nimeni de la masă nu înțelegea gluma. Jan se așeză pe un butoi de vopsea:
— Dațî-m șî nii niști sârnici. V-aț uitat asarî la tevereu?
Să-mi dați și mie niște chibrituri. V-ați uitat aseară la TVR?
Ionică îl privi nedumerit:
— Ce-ți trebe? Sâr... ce?
— Iar te uiți la proștii ăia de români? pufni Dan.
Mitică îl apostrofă:
— Vezi cum vorbești, tinere!
Nea Ghiță încercă să pună moldoveneasca în ardelenească:
— Moșini, mă. Dați-i moșini.
Ionică deveni și mai nedumerit:
— Mo... ce? Ce limbă vorbiți?
Eram șase români în Illinois și aveam deja nevoie de traducător.
— Sârnici, moșini, chibrituri, am tradus.
Jan renunță pentru moment la țigară:
— Văzut-aț și-o făcut apili? Un prăpăd! Ni bati Dumnezău!
Ați văzut ce-au făcut apele? Un prăpăd. Ne bate Dumnezeu.
Nea Ghiță îi umplu o farfurie.
— Bogdaproste!
Mulțumesc!
Jan rezumă, în felul lui, un reportaj despre inundațiile din Banat din primăvară. România ajungea la noi mai ales așa: prin televizor, prin telefon, prin oamenii veniți recent de acasă. De cele mai multe ori venea cu nenorociri: inundații, politică, morți, prețuri. Lucrurile bune păreau să călătorească greu peste Atlantic.Boncău știa ce se întâmplase:
— Și pe la noi pe la Otelec... Ce-o fost... O luat apa case, or fost și morți, man. O venit noaptea și i-o luat apa așa, man, nici n-or știut ce-i lovește...
— Și or murit așa, în somn? întrebă Ionică.
Dan nu pierdea asemenea ocazii:
— S-au trezit cât să-și spună ultima rugăciune: “Doamne, bine că m-ai scăpat de țara asta!”.
— Băi, tu n-ai nimic sfânt, și pe morți îi batjocorești, îl repezi Mitică.
Jan gustă supa și se strâmbă:
— Mă ușîdi mâncare iasta. Da un borș acru nu mai aduși, măi Ghițî? Numa tot fasoli, barabuli, mazări, barabuli... Pintru și dăm șinși dolari aișia? Tre sî-ț fac meniu, netali ni hrănești ca pi la netali acasî, ni strâși la mațî cu tăti grăsânili iestea...
Mă omoară mâncarea asta. Dar un borș acru nu mai aduci, Ghiță? Numai fasole, cartofi, mazăre, cartofi... Pentru ce dăm cinci dolari aici? Trebuie să-ți fac meniu. Dumneata ne hrănești ca la dumneata acasă, ne strici mațele cu toate grăsimile astea.
Nea Ghiță se supără:
— Mnică nu vă placi. Dacă aduc zamă dă hiribi cu rântaș, sare Jan. Dacă aduc zamă dă păsulă cu hoaspă, baună Mitică. Cu voi nu poate omu...
Nimic nu vă place. Dacă aduc ciorbă de cartofi cu rântaș, sare Jan. Dacă aduc ciorbă de fasole cu păstăi, strigă Mitică. Cu voi nu poate omul...
— Dar nu te-ai gândit că lipsește carnea, moșule? întrebă Mitică.
Dan își ridică ochii din farfurie, gata hlizit:
— Poate dai o fugă până la castelul lui Goga, să tai vițelul ăla, să ne pui niște carne în supă...
— Taci, măi prunculi. Nu tau io vițălu, mă...
Nea Ghiță își aminti, brusc, de fotografiile promise:
— Chiară, e să-i dau un tilifon la tata lu Bill, să vedem, făcutu-mi-o chipuri cu vițălu?
Își scoase telefonul. Un telefon vechi, albastru, pe care îl mânuia cu precauția omului pentru care aparatul era încă o mașinărie ce trebuia convinsă să funcționeze. Își puse ochelarii, căută numărul și, când îi răspunse omul de la celălalt capăt, își schimbă până și vocea. Încercă să vorbească altfel, mai ca la oraș:
— Domnu Baban? Ghiță de la Fechetău. Ăla cu pozele. No, fost-ați pă la mine? Plăcutu-v-o?
Ascultă.
— Ominitu-v-o muiere?
Zâmbi la răspuns.
— Da, auzâți, dă ce v-am sunat: făcutu-mi-ați dară chip cu vițălu mneu?
Tăcu. Zâmbetul i se șterse. Fața i se strânse:
— Da cum? îngăimă bătrânul.
Nu mai mânca nimeni, lingurele rămaseră suspendate o clipă între farfurii și gurile flămânde.
— Vițălu mneu? izbucni.
Se ridică de la masă și se duse spre geam. Dincolo de sticlă era iarna din Illinois.
— O dat? No...
Nu știu cât a durat tăcerea. La masa noastră se auzeau numai tacâmurile pe care nimeni nu le mai folosea. Nea Ghiță rămăsese lângă geam, cu telefonul în mână.
— Moșule, încercă Mitică să-l miște din amorțeala grea. Moșule, ce s-a-ntâmplat?
Nici un răspuns. Mitică se ridică:
— Moșule, ce ai?
Ajunse lângă el și abia atunci îi văzu fața.
— Moșule... plângi?
Nea Ghiță își șterse repede ochii:
— Vițălu mneu...
— Ce are? Îi bolnav?
Dan râse înfundat:
— Mad cow!
Vaca nebună.
Primi în schimb priviri severe de la comeseni.
— L-or vândut la vecinu, spuse nea Ghiță. Le-or lipsît banii...
Și apoi, dintr-odată, vocea îi explodă:
— Da cum, mă? Io care le-am tremis câte-o mii dă dolari în fiecare lună, mă, și nu le-o ajuns?
Pentru cei de la masa aceea, suma avea o aritmetică foarte precisă. Ore din viața unui om, înainte să scazi chiria, benzina, mâncarea și toate celelalte lucruri pe care trebuia să le plătești în America pentru a-ți permite să trimiți bani în România.
— Îi uomor! Mă duc acasă și îi strâc în bătaie. Le dau foc!
— Calmează-te, moșule, încercă Mitică.
— Le dau foc! Și lor, și la casă, și la grajd. Și pă Văsălie îl tau cu cuțâtu. Nu i lui rușine la obraz? Vițălu mneu...
Mitică îi puse o mână pe umăr, Boncău își plimba lingura prin farfurie, Jan se încruntase, Ionică nu părea să priceapă pe deplin proporțiile catastrofei, dar o respecta, numai Dan continua să privească scena cu acea curiozitate ironică pe care nimic nu părea s-o poată suspenda:
— Mai bine-mi lua nevasta..., îl imită el pe nea Ghiță.
Dan îi înapoie, demonstrativ, briceagul. Ionică se aplecă spre Boncău:
— Ce are bătrânu?
— I-o vândut nevastă-sa vițelu, man.
Ionică se gândi câteva clipe și găsi soluția americană:
— Nea Ghiță, lasă că mergi acasă și îți cumperi o cireadă!
— Treabă-i dracului! Îmi ieu un jip, un jip ca a lu Văsălie, unu ma mare, numa să crepe…
Jan interveni ca după un car de experiențe similare:
— Sî nu li mai trimeț bani, Ghițî. Pedepsăști-i! N-ai vinit netali la șaișasî di ani sî munșești pintru niști putori. Și nivastî ț-ai găsât și netali! Ca prima a me. Mi-o luat tot, casa, Merședesul. Dupî douăzăși di ani di America am luat-o iar di la capăt. Sî nu-i ierț, Ghițî, că ti calcî în pișioari.
Să nu le mai trimiți bani, Ghiță. Pedepsește-i. N-ai venit dumneata la șaizeci și cinci de ani să muncești pentru niște putori. Și nevastă ți-ai găsit! Ca prima mea nevastă. Mi-a luat tot: casa, Mercedesul. După douăzeci de ani de America am luat-o iar de la capăt. Să nu-i ierți, Ghiță, că te calcă în picioare.
— Vițălu mneu, mă! Așe am țânut la iel ca la un om…
Se uită spre geam. Îmi păru că în lacrima care i se scurgea pe față pot vedea vițelul său, grajdul și o căpiță de fân, lângă care uitase o furcă de fier. Dincolo de geam, zăpada. Și Homer:
|
ἀμφὶ δ᾽ἄρ᾽ αὐτῷ βαῖν᾽ ὥς τις περὶ πόρτακι μήτηρ πρωτοτόκος κινυρὴ οὐ πρὶν εἰδυῖα τόκοιο· |
Iliada, XVII, 4-5 |
|
Se învârtea în jurul lui ca o vacă în jurul întâiului ei vițel, mugind jalnic, la prima ei fătare. |
Zidul
Barrington fusese cândva un sat de fermieri. Apoi Chicago crescuse, se îmbogățise și începuse să-și trimită oamenii cu bani puțin mai departe de zgomot. Avea aerul acela de suburbie americană în care nimic rău nu părea să se fi întâmplat vreodată. Case mari, peluze cuminți, străzi largi, zăpadă împinsă metodic spre margini. Chicago era destul de aproape ca să trăiești din banii lui și destul de departe ca să nu-i trăiești balamucul.
Mitică se trezi din moțăiala cu care-și onoră siesta:
— Ce citești?
— O carte despre Barrington. Întâmplări de aici…
— O, da? Zi-mi și mie una.
— Ai auzit de Baby Face Nelson? Celebru gangster, jefuitor de bănci din perioada Marii Crize? Din banda lui John Dillinger? Cu șaptezeci de ani în urmă, pe 27 noiembrie 1934, pe Northwest Highway, la intrarea într-un parc din Barrington, Baby Face Nelson se oprise cu mașina. Avea douăzeci și cinci de ani, o nevastă cu el, un camarad înarmat și FBI-ul pe urme. În cealaltă mașină erau Herman Hollis și Samuel Cowley. Schimbul de focuri a ținut câteva minute. La sfârșit, Hollis era mort, Cowley rănit mortal, iar Nelson avea să moară și el câteva ore mai târziu. Totuși, a mai avut puterea să plece. Nu cu mașina lui. Cu mașina oamenilor care veniseră să-l prindă. Trupul i-a fost găsit abia a doua zi...
În secolul XXI nu se mai trăgea pe acolo. Se construia. Barrington crescuse, casele se făcuseră mari, apartamentele scumpe, băile aveau două chiuvete, blaturi grele și faianță cu modele încărcate. În locul mitralierelor se auzeau compresoare, circulare și pistoale de cuie.
Șantierul s-a împrăștiat din nou prin apartamente. Într-una dintre băi, Dan și nea Ghiță încercau să facă un plan. Faianța veche trebuia înlocuită. Dar luxul are și el culisele lui…
Dan măsura și-mi dicta dimensiunile. Între timp, conversa cu nea Ghiță:
— Ți-ai cheșuit cecul, bade?
Ți-ai încasat cecul, bade?
— Ie, l-am.
— N-a fost nici o problemă, nu? Te-ai dus la Mojo, unde ți-am spus...
— Da, m-am dăscurcat. Mi-o numărat trii sute cinșpe dolari. I-am lăsat ciubuc șapte dolari, d-acie s-o purtat așe fain.
Dan se opri din măsurat, râzând:
— Ce i-ai lăsat?
— Ciubuc.
— Nu există așa ceva în America.
Nea Ghiță se rățoi:
— Au, mă, mie-mi spui? I-am dat și-am zâs șă-și ieie o cafă. Și i-o luat.
— Și cum ai zis? Pe engleză?
— No, bine.
Își băgă mâna în buzunar și scoase un carnețel mic. Îl purta cu el ca pe un dicționar personal al Americii. Engleza lui nea Ghiță nu se învăța din manual, se aduna: câte un cuvânt de la prietenul lui Mihai, care-l invitase în State, altul de la vreun muncitor, ceva auzit într-un magazin, o formulă care funcționase o dată și, prin urmare, putea funcționa din nou.
— Mi-o notat Mnihai aci. Ia, am zâs: for co-fii.
Pentru cafea.
Dan încă râdea când în baie apăru Bill. Înalt, solid, purta mereu blugi negri și un Rolex masiv la mâna stângă. Nu era nevoie să întrebi cine conducea șantierul. Bill intra într-o încăpere cu aerul omului căruia îi aparțineau și timpul celorlalți, și materialele, și greșelile:
— La treabă, băieți, nu mai trageți mâța de coadă.
Dan își luă ruleta și se întoarse la măsurători. După puțin timp ieși. Bill mai rămase câteva clipe, apoi plecă și el, nu înainte să-mi arunce complice o privire:
— Merge? Învățăm, notăm? Hai să povestim un pic.
Am ieșit pe coridor. Nea Ghiță rămase singur. Trebuia să dea jos faianța de pe un perete. Luă fierăstrăul electric, un Sawzall. Pentru români, era solzăr. Motorul izbucni într-un zgomot ascuțit. Praful de rigips începu să-i albească pantalonii și mânecile. Desprinse câteva bucăți de faianță, cu grijă la început, și le așeză una peste alta. Mai tăie, mai scoase o bucată, apoi lama se împotmoli. Nea Ghiță împinse. Peretele se mișcă. Mai împinse o dată, cu mai multă hotărâre. Peretele cedă. O parte întreagă de rigips se desprinse de pe structură și se prăbuși cu zgomot în încăperea de dincolo, peste cadă.
Nea Ghiță rămase cu solzărul în mână. Dintr-odată, baia în care lucra avea vedere spre altă baie. Iar în baia cealaltă, pe vasul de toaletă, stătea o femeie de vreo șaizeci de ani, goală, doar cu șosetele în picioare. Pentru câteva clipe s-au privit, cu o surpriză care n-avea cuvinte. Fiecare avea motive întemeiate să creadă că celălalt nu avea ce căuta acolo. Nea Ghiță băgă încet capul prin spărtură:
— No, doamna me...
Se opri. Carnețelul cu engleză nu-l putea ajuta aici. Așa că îi vorbi în graiul lui molcom:
— Iartă-mă amu...
Femeia apucă un prosop și încercă să se acopere. Prosopul era mare, dar nu suficient pentru toate problemele momentului. Îl trăgea când peste piept, când peste picioare, fără să se ridice. Nea Ghiță, în schimb, identificase problema pe care știa s-o rezolve: peretele. Puse solzărul jos și începu să îndepărteze ceea ce mai rămăsese prins de structură. Alte bucăți de faianță căzură în cadă. Apoi trecu prin spărtură.
— Get the hell out of here!
Ieși afară de aici!
Nea Ghiță n-a înțeles cuvintele, vorbea cu mâinile, împăciuitor:
— Doamna me, nu ti spărie. Că fac io tăt înapoi. Io fac tăt...
— Get out! Get out! I’m calling the police!
Ieși afară! Ieși! Chem poliția!
Cuvântul police nu avea nevoie de carnețel.
— Fac io tăt, doamnă! Nu treabă poliție aici.
Țipetele îl aduseră pe Bill înăuntru și pe mine, discret, în urma lui. Intră în baie, privi locul unde cu câteva minute înainte fusese peretele și, prin deschizătură, îi văzu pe nea Ghiță și pe femeie. Rămase o secundă nemișcat:
— Ce dracu-ai făcut, moșule?
Trecu și el prin spărtură.
— Get out! Both of you! Get out! strigă femeia.
Ieșiți afară! Amândoi! Ieșiți!
— Fac io... încercă nea Ghiță.
— Fuck you too!
— Taci, moșule, apăsă Bill cuvintele.
Apoi, în engleză:
— Calm down! Calm down! I’ll make it up to you. Today you’ll have a new wall and everything.
Liniștiți-vă. Liniștiți-vă. Mă voi revanșa. Astăzi veți avea un perete nou și totul pus la punct.
Femeia arătă spre nea Ghiță:
— He swears at me.
Mă înjură.
Probabil că româna lui nea Ghiță suna pentru ea cam așa cum suna engleza ei pentru el: suficient de străină cât să poată însemna orice. Bill îl împinse pe nea Ghiță înapoi prin spărtură și îi întinse femeii un halat:
— We’re so sorry. Get dressed, please, and I’ll be back in a few minutes to discuss the situation.
Ne pare foarte rău. Îmbrăcați-vă,
vă rog. Revin în câteva minute
să discutăm situația.
Se întoarse în baia noastră. Nea Ghiță strângea bucățile de faianță. Le așeza cu grijă una peste alta, deși multe erau sparte și nu mai foloseau la nimic. Bill îl privi câteva clipe:
— Ești stricat la cap? Vrei să-mi distrugi afacerea?
Nea Ghiță se ridică, ofuscat:
— Da nu-s io dă vină că păreții ăștia îs dă carton...
Pentru el, argumentul era serios. Un zid adevărat nu cădea dacă îl împingeai cu un fierăstrău.
— Te-am ținut din milă, moșule, dar nu se mai poate așa.
Nea Ghiță arătă spre spărtură:
— D-apu dracu o mai văzut să lucri într-un apartament și dincolo să mai steie oameni...
Era și aceasta, în felul ei, o explicație, dar Bill trase o linie prin aer cu palma:
— De mâine îți cauți alt job. La mine nu mai ai ce căuta. S-a terminat cu actele de caritate.
Și ieși. Nea Ghiță rămase în mijlocul băii. Mă privi o clipă, apoi își coborî ochii. La picioarele lui erau faianța spartă, praful alb și bucățile de rigips. Se aplecă și începu să le strângă, una câte una, de parcă din ele s-ar mai fi putut face peretele la loc. Dincolo nu se mai vedea femeia. Rămăsese numai baia ei, străină și scumpă, deschisă dintr-odată spre a noastră. Între cele două apartamente nu mai era nici un zid.
Autostrada
Ne întorceam spre Chicago într-un Chevrolet Express, microbuzul albastru al șantierului. Kennedy Expressway avea în mijloc două benzi care își schimbau sensul. Dimineața duceau oamenii spre Chicago, după-amiaza îi scoteau din oraș. America găsise o soluție inginerească până și pentru direcție: când prea mulți oameni voiau să meargă într-o parte, întorcea drumul. La noi era ceva mai complicat. Dimineața mergeam spre Barrington, seara spre Chicago. Acasă era în direcția opusă, la câteva mii de mile. Unii urmau să se întoarcă peste câteva luni. Alții spuneau asta de douăzeci de ani. Benzile din mijlocul autostrăzii știau măcar, în fiecare zi, încotro merg. Autostrada era plină ochi. Șiruri compacte de mașini se apropiau, se depărtau, schimbau benzile, frânau și porneau din nou. Deasupra lor, indicatoarele verzi împărțeau America în ieșiri, numere și destinații.
Iubeam în Chicago promenada de pe malul lacului Michigan. Acolo alergau oameni la orice oră, treceau biciclete, câinii își plimbau stăpânii, iar veverițele coborau din copaci până aproape de picioarele trecătorilor, cu obrăznicia animalelor care aflaseră că omul modern nu mai este vânător. Într-un autobuz puteai auzi, într-un sfert de oră, engleză, spaniolă, poloneză și încă două-trei limbi pe care nu le recunoșteai. Întâlneai magazine pakistaneze, restaurante albaneze, cartiere în care poloneza se auzea la tot pasul. Mexicanii erau pretutindeni, iar românii se recunoșteau uneori fără să-și spună nimic. Ba mulți se și fereau de alți români. Orașul părea construit nu numai din cărămidă, beton și sticlă, ci și din bucăți de țări aduse de foarte departe. Fiecare venise cu câte un dincoace după el: o limbă, o mâncare, un Dumnezeu, un accent, un fel de a înjura, poate fotografia unui om sau a unei case. Un scut al lui Ahile de buzunar, cu lumea întreagă turnată pe o suprafață cât o palmă.
În față încăpeau trei oameni: Ionică la volan, Boncău și Dan. În spatele lor, un grilaj metalic despărțea cabina de compartimentul de marfă. Eu călătoream dincolo de grilaj, lângă Mitică, Jan și nea Ghiță. Stăteam pe o banchetă improvizată din scânduri și butoaie de vopsea. În spatele nostru erau aruncate scule, găleți, bucăți de materiale, cutii. La fiecare frână, câte ceva se mișca, la fiecare schimbare de bandă, metalul lovea în metal. Jan stătea cu ochii închiși. Părea că doarme. Nea Ghiță nu spunea nimic. Din boxe se auzea încet o manea. Dan urmărea cu privirea o mașină care ne depășea:
— Ce mișto e Lexusul ăla! Din ăsta îmi iau, îmi bag picioarele. Schimb Mitsubishu, m-am săturat de el. Am vorbit cu dilărul meu, luna viitoare mai pun cinci sute și fac ceingiul.
Ce bine arată Lexusul. De ăsta îmi iau. Schimb Mitsubishi-ul, m-am săturat de el. Am vorbit cu dealerul meu; luna viitoare mai pun cinci sute de dolari și facem schimbul.
Ionică privi înainte:
— Tot mașini sunt toate...
Dan auzi mai degrabă melodia care izvora din boxe:
— Dă-i mai tare. Ce cul e asta!
Dă-i mai tare. Ce tare e asta!
Ionică ridică volumul. Boxele începură să zbârnâie. Vocea cânta despre o lacrimă prinsă în palmă și păstrată toată viața. Unele coincidențe sunt prea bine potrivite ca să fie adevărate. Numai că viața nu are obligația să evite simbolurile numai fiindcă ele arată suspect de bine în literatură. Vocea o cunoșteam, era un prieten de acasă. Venise într-o zi la mine cu o melodie în cap și fără cuvinte:
— Octaviane, scrie-mi niște versuri pentru melodia asta!
Am scris. Ceva despre o lacrimă care se întâlnește cu altă lacrimă.
Lacrima
Nea Ghiță horcăia. Mitică se întoarse, cercetându-l:
— Ce ai, moșule? Ți-e rău?
Fruntea îi era udă și respira cu gura întredeschisă, scurt, de parcă aerul nu mai era în microbuz, ci undeva foarte departe și trebuia adus până la el.
— Nu știu...
Își puse mâna pe piept:
— Mă apasă aci...
Făcu o grimasă de durere:
— Și nu poci respira. Parcă n-am aer...
Mitică se aplecă spre el:
— Băi, deschideți un geam!
Apoi strigă spre Ionică:
— Și oprește naibii porcăria aia!
Muzica se opri. Dan se întoarse. Îl privi neutru pe nea Ghiță, deschise geamul și își aprinse o țigară. Aerul rece intră în microbuz împreună cu fumul. Ionică întinse mâna:
— Dă-mi și mie una, man, că am rămas fără.
Dan scoase o țigară din pachet, o aprinse și i-o trecu peste Boncău.
— Thanks.
Mitică adulmecă:
— Bă, stingeți țigările alea în față! Ați spus că nu mai fumați pe mașină.
Se întoarse spre bătrân:
— Ți-e mai bine?
Nea Ghiță gemu. Boncău vorbea la telefon:
— Serbus, mândră. Ce faci?
Mitică îl apucă pe nea Ghiță de braț:
— Moșule, zi ceva! Ce ai?
Capul lui nea Ghiță căzu într-o parte.
— Moșule!
Mitică îl zgâlțâi. Nici o reacție.
— Calc-o, Ionică, spre un spital, că ăsta moare aici!
Ionică se uită în oglindă:
— Ce are?
— Nu știu, băi. Se sufocă. Poate e un infarct.
Ionică își întoarse imediat privirea spre autostradă:
— La care spital să mă duc? N-o să-l ia pe moșu nime. N-are inșurăns, n-are peipăre. Unde să-l ducem?
N-are asigurare, n-are acte.
Fără acte era o expresie prea simplă pentru situații foarte diferite. Unii aveau pașaport, viză și dreptul de a se afla în America, dar nu și dreptul de a munci, alții avuseseră cândva dreptul de a se afla acolo și rămăseseră după ce acesta expirase. Unii erau de câteva luni, alții, de ani. Munceau, închiriau apartamente, cumpărau mașini, trimiteau bani acasă. Mitică își plătea chiar și taxele. Mi se părea atunci una dintre absurditățile perfecte ale Americii: un om putea să nu existe suficient pentru o parte a statului și să existe foarte bine pentru alta.
Nea Ghiță era acolo de vreo cinci luni. Nu venise să rămână. Venise să strângă niște bani pentru cine știe ce nevoi imaginare. Dan se întoarse spre noi:
— E un doctor poliș pe nord șeridăn. Ia și fără peipăre.
E un doctor polonez pe North Sheridan. Primește și fără acte.
În lumea în care trăiau oamenii aceștia, boala trebuia să țină seama și de statutul de imigrare. Nu știu dacă spaima noastră de atunci descria exact regulile sistemului medical american, dar descria foarte exact ceea ce știam noi despre locul în care ne aflam: înainte să te îmbolnăvești trebuia să știi cine ești în acte. Boncău își întrerupse conversația:
— Stai un pic, mândră, că lu moșu i s-o făcut rău.
Închise telefonul și începu să caute alt număr.
— Bill, la moșu i-e rău. Nu știu ce are, a leșinat aici în mașină. Știi tu vreun spital unde îl putem duce?
Mitică îi dădea palme ușoare lui nea Ghiță:
— Moșule! Hai, moșule!
Găsi o sticlă de apă și îl stropi pe față. Nimic. Îi luă pulsul. Încercă din nou. Se uită la noi:
— Mă, ăsta a murit. N-are puls nimic.
În microbuz se făcu liniște. Ionică apăsă accelerația. Începu să schimbe benzile printre mașini, să claxoneze, să blițeze. Sculele din spatele nostru se izbeau tot mai zgomotos unele de altele. Boncău sună la urgențe:
— Hi! We have an emergency. A heart attack, maybe. Old man, seventy. We are on the highway. What to do?
Avem o urgență. Poate un infarct. Un bătrân, cam șaptezeci de ani. Suntem pe autostradă. Ce trebuie să facem?
— Descheie-l la cămașă, îi spuse lui Mitică.
— Încearcă să-l întinzi cumva și apasă-l pe piept.
Să întinzi un om în compartimentul acela era în sine o operațiune. Scândurile, butoaiele, gălețile și sculele cu care construisem toată ziua casele altora ocupau acum spațiul în care trebuia să salvăm un om. Boncău continuă:
— Fă-i respirație gură la gură.
Dan pufni, Boncău se uită urât la el, Mitică executa indicațiile fără tocmeală. Brusc, nea Ghiță deschise ochii și se uită la noi ca un om care se întorsese într-o încăpere și nu înțelegea de ce se adunaseră toți în jurul lui.
— Ce faci, moșule? izbucni Mitică. Ne-ai speriat de moarte!
Nea Ghiță își mișcă buzele:
— Dă-mi niște apă.
— Bă, nu mai aveți apă?
Dan întinse din față o sticlă de doi litri. Nea Ghiță bău îndelung, cu setea pământului care primește prima ploaie după o secetă îndelungă. În timp ce ceilalți îl îngrijeau, eu am început să sun. Un număr, apoi altul. Încercam să găsesc un loc unde să-l putem duce în situația lui. După al treilea telefon, am închis. M-am uitat spre Mitică:
— Am sunat în trei locuri. Nu-l ia...
Nea Ghiță mă auzise:
— Pe cine nu ie? Ce vreți? Știe Mnihai pă ciniva...
Dan își ascunse un zâmbet. Mitică se aplecă spre bătrân:
— De tine-i vorba, moșule. Trebuie să te ducem la spital. Pe cine știe Mihai?
— Inde și mă duceț? La șpital? După ce?
— Moșule... Cred că ai făcut un infarct.
Nea Ghiță albi, obrajii lui roșii și veseli se topiră. Se uită la fiecare dintre noi, încercând să refacă din fețele noastre ceea ce se întâmplase cât lipsise:
— Ș-apu cum nu mă ie nime?
Dan îi răspunse din față:
— N-ai peipăre, man. Aici nu exiști.
N-ai acte, omule.
Nea Ghiță se uită lung la Dan, jignit, nu speriat:
— Cum adică, mă? Ce țară îi asta?
Poate că poți accepta că într-o țară străină nu ai voie să muncești. Poți accepta că nu vorbești limba, poți accepta să fii plătit mai puțin, să dormi unde găsești, să mănânci ce poți, să înveți for co-fii dintr-un carnețel. Mai greu trebuie să fie să afli, la 70 de ani, că ai traversat oceanul până într-un loc în care ți se spune că nu exiști:
— Lasă, mă, că mă duc io la mine la Cluj, că...
Nu termină. Jan apăsă cuvintele:
— Di data iasta îi serios. Ajunji cu lucru aista. Eu aș zâși sî ti gândești ghini și sî ti duși acasî.
De data asta e serios. Ajunge cu munca asta. Eu zic să te gândești bine și să te duci acasă.
Nea Ghiță rămase o vreme tăcut. Acasă. Cu cinci luni înainte, cuvântul acela fusese simplu. În America urma să stea câteva luni. Acasă era locul unde avea nevastă, casă, grajd, vițel. America era numai dincolo. Numai că între timp dincolo îi luase cinci luni din viață și îi amenința inima. Iar dincoace îi vânduseră vițelul. Hotarul dintre dincoace și dincolo nu-i mai putea spune lui nea Ghiță de care parte era acasă:
— Nu mai am casă, Jane. Mi-or vândut vițălu. N-am după ce mere.
Nu mai era furia de la masă. Era oboseală și resemnare:
— Iaca ce-am ajuns după cinzăci dă ani dă muncă... Muiere mă prostește și vinde vițălu... Porcu dă Bill mă țâpă că nu-s bun... La spital nu mă ie…
Porcul de Bill mă dă afară că nu sunt bun.
Își sprijini capul de fereastra microbuzului:
— Nu mai pot, Jane...
În fața noastră, Kennedy Expressway se pierduse în Chicago. Priveam mașinile care curgeau: toți păreau să știe unde merg, doar nea Ghiță nu mai părea să știe unde. Se întoarse spre Mitică, ca și cum și-ar fi amintit ceva, și-i zâmbi:
— Mulțam, mă, Mitică. Ești un om bun, mă!
Apoi mă căută cu privirea și îmi prinse mâna dreaptă:
— Octaviane, când mergi acasă...
Glasul i se stinse brusc, la jumătatea gândului. O lacrimă îi stăruia în ochiul stâng, dar renunță să mai cadă.
Nocturnă navajo
în al cincilea anotimp
al unui an de la început de secol XXI
Gallup, New Mexico, în Statele Unite
ale Americii
|
Să
mă sărute cu sărutările gurii lui; |
Cântarea Cântărilor 1:2 |
La zece seara, profesorul Smarandache opri Mercury-ul albastru în fața autogării din Gallup. Autobuzul spre New York pleca abia la trei dimineața, dar nu voiam să-l țin treaz jumătate de noapte. A doua zi avea cursuri și îl făcusem deja să bată o grămadă de drumuri cu mine: Phoenix, Santa Fe, Grand Canyon, Diablo Canyon, Sedona, Flea Market... Asistasem la cursurile lui de algebră avansată de la Universitatea din New Mexico și făcusem împreună planuri pentru următorii zece ani. Îi răpisem o groază de timp. De aceea, l-am rugat să mă lase la autogară de cu seară.
— Și ce-o să faci până la trei?
— O să-mi așez gândurile.
— Nu-i un loc în care să-ți pui gândurile în ordine. Și poate fi periculos în partea aia din Gallup, noaptea…
— Insist!
— Ești încăpățânat…
Homer șoptea undeva:
|
σοὶ δ᾽αἰεὶ κραδίη στερεωτέρη ἐστὶ λίθοιο. |
Odiseea, XXIII, 103 |
|
Dar inima ta este mereu mai tare ca piatra. |
Descopăr că autogara nu are sală de așteptare. O platformă, câteva becuri care luminează slab, fără să alunge întunericul, și o clădire închisă, indiferentă. Îmi las gențile lângă un zid și mă plimb de colo-colo, învârtind o țigară între degete. Cinci ore. Ce sunt cinci ore? Zboară cât ai clipi.
Prin spatele autogării trece un tren de marfă. Mai întâi se aude șuieratul, apoi începe trăncănitul vagoanelor, prelung, metalic, fără sfârșit. Nu le văd, doar le aud traversând noaptea, încărcând-o cu neliniște.
Ca să-mi găsesc de lucru, încep să mă cercetez. Cine sunt? Ce caut? Unde merg? Mă convingeam cu oarecare talent că am de făcut ceva important pe lumea asta. Nu știam ce, desigur, și nici azi n-am aflat. Viața a uitat să-mi ceară dovezi.
Absurdul cheamă râsul. Râd de mine și râd cu mine. Apoi observ că nu mai sunt chiar atât de singur. Suntem doi, ne însoțim de multă vreme, uneori ne și distrăm copios împreună.
Și veni și Homer la socoteală:
|
οἳ δʼἄρα πάντες ἐπʼαὐτῷ ἡδὺ γέλασσαν |
Iliada, XXIII, 784 |
|
Iar ei toți au râs cu poftă de el. |
Toți trei râdeam, până la lacrimi. Dar, undeva, departe, se desprinse o umbră. Mă neliniștesc. Era prima formă omenească pe care o vedeam de o jumătate de oră. Îmi spun că nu poate fi nimic rău. Oamenii circulă și noaptea. Totuși, mă opresc din plimbarea în cercuri cu care umplusem peronul. Umbra se apropia și, pentru câteva clipe, îmi păru că are șapte picioare. Mergea când într-o parte, când în cealaltă, înainta pieziș, se redresa, se răzgândea, pornea iar. Se opri sub un felinar și se întrupă într-un amerindian uriaș, despre care nu puteau fi dubii că e beat. Își continuă cumva drumul pe lângă mine, fără să dea vreun semn că mi-a remarcat prezența, și se opri la telefonul public.
Răsuflu ușurat, omul doar vrea să dea un telefon. Îl urmăresc cu coada ochiului. Degetele nu găsesc tastele, monedele de douăzeci și cinci de cenți lovesc carcasa aparatului și cad pe jos. Le ridică, încearcă iar. În mâinile lui, telefonul pare o ușă cu cifru.
— Yá’át’ééh!
Salut!
Mi se adresă fără să mă privească. Nu am răspuns. Poate vorbește totuși cu altcineva, din moment ce nu mi-a spus pe nume. Doar că în jur nu mai e nimeni, suntem eu și celălalt eu, care, în asemenea situații, mereu se dovedește mai fricos. Nici Homer nu mai scoate nici un cuvânt. Îmi fac repede un plan: îmi arunc gențile în spinare și fug. Unde? Renunț, firește, la planul imposibil înainte de a-l pune în aplicare.
— Yá’át’ééh! Hey! Come here! Help me dial this number. I’m too drunk. Can’t see the buttons.
Salut! Hei! Vino încoace! Ajută-mă să formez numărul ăsta. Sunt prea beat. Nu văd tastele.
Mă apropii cu grijă. Un navajo beat, cât un urs, îmi cere să-i formez un număr de telefon, aproape de miezul nopții, în pustietatea unei autogări din New Mexico. Îmi fac socotelile: poate că acesta este un vis din care ar trebui să mă strecor repede afară, înainte să-și schimbe genul literar și să devină coșmar. Formez, totuși, numărul scris pe o bucată de hârtie. Telefonul sună, și sună, și sună. Omul mai așteptă câteva secunde, apoi trânti receptorul în furcă. Eu încercai să mă îndepărtez, însă uriașul mă prinse de braț.
— Why’re you walking away? Stay here. Let’s talk. What’re you doing out here all alone this late?
De ce pleci? Stai aici. Hai să vorbim. Ce faci singur, aici, la ora asta?
— I’m waiting for a bus.
Aștept un autobuz.
— Your bus ain’t till three. Got nowhere to go till then. You’re homeless, ain’t you?
Autobuzul tău nu-i până la trei. N-ai unde să te duci până atunci. Ești homeless, așa-i?
Face o pauză și adaugă:
— Me too.
Și eu.
Mă cercetează îndelung. Privirea i se oprește în barba mea, ca și cum acolo ar fi găsit răspunsul.
— You’re Arab.
Ești arab.
Nu înțelegeam dacă este o întrebare sau o acuzație.
— You Arab? I asked you a question, ridică vocea.
Ești arab? Te-am întrebat ceva.
Trebuie să răspund. Trebuie să mă explic. În fața unui om beat, identitatea devenea o operațiune de urgență.
— No. I’m Romanian.
Nu. Sunt român.
— What’s that?
Ce-i aia?
Încerc să așez România pe harta lui.
— It’s a country. Somewhere below Russia. On the map.
Este o țară. Undeva sub Rusia. Pe hartă.
— So you’re Russian?
Atunci ești rus?
Vocea i se înăspri din nou, iar eu realizai repede că geografia nu mă ajută. În noaptea din Gallup, România trebuia mutată puțin:
— Not Russian. Romanian. Romania is somewhere between Russia and… Greece.
Nu. Nu sunt rus. Sunt român. România este undeva între Rusia și… Grecia.
— Oh! You’re Greek!
A! Ești grec!
Omul se lumină:
— Come here. Lemme kiss you. I like Greeks. You’re Greek, then.
Vino încoace. Lasă-mă să te sărut. Îmi plac grecii. Deci ești grec.
— Yes. I’m Greek.
Da. Sunt grec.
Sub amenințare, patria călători un pic mai la vale. Oare demnitatea națională rezistă până în locul în care începe frica?
— Greek? Then you gotta have feta.
Grec? Atunci trebuie să ai brânză.
Am două sandvișuri pentru drum. Le înghite aproape fără să mestece. Înainte să apuc să spun ceva, se aplecă asupra genții mele și începu să cotrobăie: un Pepsi; îl deschise, îl sorbi într-o singură gâlgâitură; cărțile, reportofonul, camera video, laptop-ul. Vameșul rosti, după evaluare, verdictul:
— You ain’t got no beer.
N-ai bere.
O nouă acuzație? Îmi amintii brusc de plosca metalică din geantă, un flask ca în filmele western, în care adusesem de acasă niște pălincă, fără vreo rațiune precisă.
Acasă încape uneori într-o sticlă. I-o întind. Bea, beau, bem. Și pălinca începu să vorbească:
— I’m homeless. Got no home. Nowhere to go. No money. No friends. I was in the Army. Fought in Nicaragua. Arabia, too. They gave us shots. Now, every time I see an Arab, I gotta kill him. Killed one while I was on leave. Army kicked me out.
Sunt homeless. N-am casă. N-am unde să mă duc. N-am bani. N-am prieteni. Am fost în armată. Am luptat în Nicaragua. Și în Arabia. Ne-au făcut injecții. Acum, când văd un arab, trebuie să-l omor. Am omorât unul când eram în permisie. Armata m-a dat afară.
Povestea vine în fragmente. Nu știu ce e adevărat, ce e alcool, ce e o rană care și-a inventat propria explicație.
— What’d you say you do?
Cu ce-ai spus că te ocupi?
— A reporter… a writer…
Reporter… scriitor.
— Then write about me. Come on, take my picture. Write what the Army does to its soldiers. They drug us.
Atunci scrie despre mine. Hai, fă-mi o fotografie. Scrie ce le face armata soldaților ei. Ne droghează.
Lacrimile îi coboară pe obraji fără să-i schimbe expresia. Dar nu îndeajuns încât să nu-mi mai fie puțin frică de el. Mila și spaima pot locui în același om fără să se anuleze, ba chiar se sprijină una pe cealaltă.
— Give me some money. Enough for a room tonight. Look what they did to me. Look at me now. I’m a drunk Navajo. No home. No job.
Dă-mi niște bani. Cât să-mi iau o cameră în noaptea asta. Uite ce mi-au făcut. Uită-te la mine acum. Sunt un navajo beat. N-am casă. N-am de lucru.
Găsesc patruzeci de dolari într-un buzunar. Îi întind banii cu o oarecare strângere de inimă. Îi dau din milă sau de teamă? Îi smulge din mâna mea și hotărăște:
— Come on. Let’s get a beer. My treat.
Hai. Să bem o bere. Fac eu cinste.
Mergem la un bar din apropiere. Bem o bere, apoi încă una. Nu mai știu când sau cum devenisem fratele lui. Pălinca împarte himere cu dărnicie, așa că uriașul vrea să vină cu mine în România:
— Don’t you need somebody to protect you over there? Ain’t you got Mexicans? Arabs? Russians? Something?
N-ai nevoie de cineva să te apere acolo? N-aveți mexicani? Arabi? Ruși? Ceva?
— We’ve got something, am zis, ca să nu-i fur speranța.
Avem ceva.
Pentru o clipă, chiar îmi închipuii că l-aș duce în România. Îl văd coborând din autobuz în munții mei, uriaș, mahmur, căutând mexicani prin Remeți. Uriașul vrea între timp să ne facem frați de sânge. Îmi dă și adresa lui de acasă. De acasă? Și eu fusesem grec cu o jumătate de oră înainte. Fiecare își mutase identitatea acolo unde avusese nevoie de ea. În timp ce uriașul meu vorbește și vorbește, simt priviri insistente venind dinspre bar. Îmi pun ochelarii, să mă asigur că realitatea nu e o nouă halucinație. La bar, o navajo, frumoasă foc. Părul negru, lung, drept; ochii și mai negri, și mai drepți.
|
θεᾶς περικαλλέα δειρὴν στήθεά θ᾽ ἱμερόεντα καὶ ὄμματα μαρμαίροντα |
Iliada, |
|
Gâtul minunat al zeiței,
sânii care trezesc dorința |
Stă rezemată de tejghea cu siguranța unei femei obișnuite să fie privită și să aleagă singură cine are voie s-o privească. O Afrodită a deșertului, ajunsă din greșeală în Gallup. Rămân cu ochii la ea. Își duce arătărorul la buze și-mi trimite o bezea. Roșesc, cobor privirea. Uriașul plânge lângă mine. Sunt fratele lui, stăpânul lui, ce vreau eu să fiu, doar să-l iau cu mine acasă. Tânăra îmi face semn să mă apropii. Rămân țintuit pe scaun, mințindu-mă că nu am văzut nici un semn, ci doar mi l-am imaginat. Prietena ei se desprinde de bar și vine țintă la masa noastră:
— Can I bum a cigarette?
Îmi dai o țigară?
Scot pachetul:
— Just one?
Numai una?
— Better make it two. She wants one, too.
Mai bine două. Vrea și ea una.
Arată din cap spre bar. Îi dau două țigări.
— Where you from?
De unde ești?
— Romania.
Din România.
— Romania? Where’s that?
România? Unde-i asta?
— End of Europe.
La capătul Europei.
— You traveling alone?
Călătorești singur?
— I am.
Da.
Mă uit la uriașul de lângă mine. Rectific:
— I was. Made a friend.
Eram. Mi-am făcut un prieten.
Fata râde:
— That’s your friend? Where’d you pick him up?
Ăsta ți-e prietenul? De unde l-ai cules?
— At the bus station.
Din autogară.
Se uită la uriaș:
— What’s your name, big guy?
Cum te cheamă, uriașule?
— Homer, îngaimă el.
Fata îl măsură din priviri. Nimic nu pare să o impresioneze la el, nici măcar numele. Îl lăsă deoparte cu o privire disprețuitoare și se întoarse la interogatoriu:
— Where you headed?
Încotro mergi?
— New York. Bus leaves at three.
La New York. Autobuzul pleacă la trei.
— Three? That’s a long wait.
La trei? Ai ceva de așteptat.
O întreb dacă mai este deschis alt bar până la ora aceea. Își îngustează ochii și zâmbește:
— Ask my friend. She knows this town better than I do.
Întreab-o pe prietena mea. Ea cunoaște orașul mai bine decât mine.
Înțeleg stratagema. Nu venise numai după țigări. Dar rămân înțepenit pe scaun. Barmanul ne zorește: barul se închide chiar acum. Ultima comandă? Nici o comandă. Afrodita navajo pleacă împreună cu prietena ei și, deduc ușor, prietenul prietenei ei.
O urmăresc cu privirea până dispare, iar ochii îmi rămân pe podele, lipiți de urma pașilor ei. Ne ridicăm și noi, la insistențele enervate ale barmanului. Afară, eram așteptat:
— Thanks for the smoke, handsome.
Mersi de țigară, frumosule.
Îmi întinde mâna:
— Shandiin.
Rază de soare.
— Octavian.
— I know.
Știu.
Mă ia de mână:
— Come on, Octavian. Ride with us. We’ll show you around.
Hai, Octavian. Vino cu noi. Îți arătăm împrejurimile.
Uriașul de lângă mine, de care uitasem deja, mă apucă protector de braț:
— He ain’t going nowhere without me.
Nu pleacă nicăieri fără mine.
Shandiin îl privește batjocoritor, nu-mi dă drumul la mână:
— He is. You ain’t. Walk it off, Homer.
Ba el pleacă. Tu nu. Du-te și trezește-te, Homer.
Mă trage după ea și mă împinge într-un Bullet Bird roșu. Muzica duduie. Uriașul rămâne lângă portieră, stupefiat. Privesc chipul lui Homer, privesc chipul Afroditei și hotărăsc într-o fracțiune de secundă ce aleg.
— You said you were my friend, shik’is! You said we were brothers! You said you’d take me home with you!
Ai spus că ești prietenul meu, fratele meu! Ai spus că suntem frați! Ai spus că mă iei acasă cu tine!
Ține portiera cu amândouă mâinile. Lacrimile îi curg neregulat pe față. Mașina pornește în trombă. Portiera îi scapă din mâini. Ceilalți râd, surâd și eu, ca să nu rămân în afara amuzamentului lor, dar în mine se deschide o tristețe precisă. Închid ochii, să o alung, și îi deschid în altă încăpere a nopții.
|
καὶ γάρ τε Λιταί εἰσι Διὸς κοῦραι μεγάλοιο χωλαί τε ῥυσαί τε παραβλῶπές τ᾽ὀφθαλμώ, αἵ ῥά τε καὶ μετόπισθ᾽ Ἄτης ἀλέγουσι κιοῦσαι |
Iliada, IX, 502-504 |
|
Iar Rugile sunt fiicele lui Zeus cel mare, șchioape, zbârcite, cu privirea sașie, mereu călcând pe urmele Rătăcirii, ca să-i îndrepte răul. |
N-am nici cea mai vagă idee unde mă duc cei trei navajo. Privesc chipul lui Shandiin și mă neliniștesc și mai tare. Shandiin se lipește de mine. Bancheta din spate nu este foarte încăpătoare. Mașina decapotabilă străbate Gallup-ul, vântul intră peste noi, îmi umflă cămașa și-i aruncă lui Shandiin părul peste ochi, muzica îmi lovește pieptul, aerul rece, fața. Când încerc să spun ceva, vântul îmi ia cuvintele și le aruncă în spatele mașinii. Shandiin își dă părul din ochi și se întoarce spre mine:
— Cold, Romania?
Ți-e frig, România?
— A little.
Puțin.
— Scared?
Ți-e frică?
— A little.
Puțin.
— Good, good.
Foarte bine.
— Why is that good?
De ce e bine?
— Because I like you.
Pentru că-mi placi.
Prietena ei râde de pe scaunul din față:
— His bus leaves at three.
Autobuzul lui pleacă la trei.
Shandiin se uită la ceas:
— Plenty of time.
Avem timp destul.
— For what?
Pentru ce?
Nu-mi răspunde. Sau îmi răspunde, dar vântul ia și răspunsul acesta. Ieșim din Gallup și intrăm în întunericul din jur. Nu văd aproape nimic: câteva case, lumini rare, drumul decupat pentru o clipă de faruri și înghițit imediat la loc de noapte.
— This is the rez, spune fata din față.
Asta-i rezervația.
— I can’t see anything.
Nu văd nimic.
— There’s nothing to see.
Nu-i nimic de văzut.
Shandiin se lipește și mai tare de mine:
— See me!
Privește-mă pe mine!
Ochii noștri dansară în vânt o vreme. Mașina se opri. Vântul fu luat de vânt. Shandiin mă prinse de mână:
— You wanna come back to my place?
Vrei să mergem la mine?
Un refuz nu părea să intre în socotelile ei. Și de ce aș refuza? Caut un motiv și nu-l găsesc. Nici nu îl căutam unde ar fi trebuit. Locuiește într-un apartament cochet. Nu găsesc acolo nimic din exotismul pe care îl adusesem eu, gata fabricat, în ochi. Nici corturi, nici focuri în deșert, nici strămoși călare. O canapea, o bucătărie, obiecte obișnuite, muzică, pahare. Viața la început de secol XXI, aceeași, doar a altcuiva. Shandiin deschise un vin cu iz de leandri și iasomie. Ne turnă în pahare mari, de cristal. Ia o portocală dintr-un bol mare, tot de cristal, și începe să o desfacă. Scot din buzunar piatra în formă de inimă pe care o port cu mine din Cipru. Shandiin croia din coaja de portocală o inimă. O așează peste piatra de la Petra tou Romiou. O inimă peste alta. Mă privi îndelung. Ochii sunt omul. Căuta în ochii mei ceva ce pare să găsească, deschizând, una după alta, uși pe care nu le știam descuiate. Nu vorbim, ne privim, ne întrebăm, poate ne și răspundem. După o veșnicie și un pic, îmi va grăi, ferm, cald, lăsând între propoziții loc destul pentru răspunsuri, răspunsuri de care nu avea nimeni din încăpere nevoie.
— You can stay here tonight, if you want.
Poți rămâne aici în noaptea asta, dacă vrei.
— Take the bus tomorrow.
Iei autobuzul mâine.
— Or the day after.
Sau poimâine.
— There’ll be another bus.
Va mai fi un autobuz.
— There’s always another bus.
Întotdeauna mai vine unul.
Cu fiecare propoziție, Shandiin muta autobuzul cu încă o zi mai departe:
— New York will still be there.
New York-ul va fi tot acolo.
— You don’t have to decide tonight.
Nu trebuie să hotărăști în noaptea asta.
— Or tomorrow.
Nici mâine.
— You can stay with me for a few days.
Poți rămâne la mine câteva zile.
— Stay until you know what you want.
Rămâi până când ai să știi ce vrei.
Degetele ei îmi ating obrazul:
— Or until you forget where you were going.
Sau până când uiți unde mergeai.
Se apropie și-mi șoptește la ureche:
— Or perhaps you’ll never leave.
Sau poate că n-ai să mai pleci.
— Nevermore.
Niciodată de-acum.
Încerc să mă trezesc din vraja de leandri, iasomie și portocale. Într-un deșert din America, Homer scanda:
|
ἀλλὰ καὶ ὣς ἐθέλω καὶ ἐέλδομαι ἤματα πάντα οἴκαδέ τ᾽ἐλθέμεναι καὶ νόστιμον ἦμαρ ἰδέσθαι |
Odiseea, |
|
Dar, chiar și așa, doresc și tânjesc în toate zilele să mă întorc acasă și să văd ziua întoarcerii. |
— Ελένη, eu...
— Octavian, eu...
Două propoziții neîncheiate, care spun același lucru.
Homer poate să tacă.